Da… nebun!, de I.L. Caragiale

Despreţuiesc onori, avere;

De slavă m-am hrănit destul!

Alt orizont privirea-mi cere:

De-aşa nimicuri sunt sătul!

 

Să nu-mi azvârle-atotputinţii

Nici o favoare… Nu! n-o vreu!

Am o comoară-n fundul minţii;

De-ajuns îmi sunt acuma eu!

 

Trec astăzi ignorat prin lume,

Dar, trainic, las în viitor

Un semn, o glorie, un nume

Acestui imbecil popor!

 

Să linguşesc telurici patemi?

Reptilă eu?… Prea mândru sunt!…

 

Apollo calea demnă-arate-mi

Pe-acest tâmpit, senil pământ.

 

Mulţime brută şi ingrată!

Cu-a mea cântare nu putui

În viaţă-mi să te mişc o dată…

Şi-odat’… o să-mi ridici statui.

 

“A! eşti nebun!” mi-au zis mişeii.

“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…

Ca voi strigau şi fariseii

Crucificând un Dumnezeu!

 

Tenebre fără fund mă-nghită,

De-oi face din divina harfă

O palidă prostituată

Şi din cântarea mea o marfă!

 

Pe coardele acestei lire,

Voi întona un cânt sublim:

Poet sunt! nu voi umilire…

Poeţii… nu ne umilim!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.