Un dialog în mai multe scene cu Chris Simion
Andrei Vornicu
Până să ajungă la Londra cu spectacolul „Dragostea durează trei ani” nu o cunoscusem personal pe Chris Simion. Știam că este unul dintre corifeii teatrului independent românesc, că e regizor și scriitor, că organizează cu tenacitate în fiecare an Festivalul Undercloud – Independent de orice, că a făcut istorie în Lăptăria Enache și La Motoare cu spectacolele ei, știam că e o personalitate importantă a teatrului românesc și că este în primul rând, unică. Cunoscând-o apoi personal, mi-am dat seama că România avea nevoie de o Chris Simion și, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit s-o inventeze, măcar ca legendă urbană sau ca prezident al unei mișcări culturale. E deopotrivă controversată și admirată, repudiată și adoptată ca model, o sursă de inspirație și de bârfă. Când am aflat că va fi prezentă în capitala Marii Britanii prin intermediul seriei Povești spuse-n românește am solicitat un interviu ca să îmi limpezesc percepția asupra ei și să pun în ordine contradicțiile ce păreau să compună o ființă sofisticată și greu de încadrat. Faptul că are o afinitate pentru literatură și că a adus-o pe scenă în numeroase rânduri m-a apropiat din start de acest personaj care nu ia viață pe scenă, ci își trage viața din ea, stând în spatele ei.
„Dragostea durează trei ani” e un spectacol demn de un Guiness Book românesc: a depășit 600 de reprezentații, după nouă ani de când se joacă cu casa închisă. În distribuție i-am regăsit pe Cristi Iacob, Ilinca Goia, Gabriela Iacob și Cristian Hogaș, protagonistul inițial al spectacolului, care după șapte ani l-a înlocuit de această dată pe Vitalie Bichir, care nu a putut fi prezent.
La finalul reprezentației se face oprire la pub-ul Waxy’s Little Sister și se stă la bere. La Chris se stă la coadă fiindcă aproape fiecare dintre cei prezenți are ceva să-i spună. Îmi pregătesc reportofonul și iau în sfârșit loc alături de ea. O întreb dacă a mai fost vreodată la Londra și îmi răspunde pe englezește că e first time. Vrea să facă o cură de musicaluri fiindcă în România nu are unde. O înțeleg. „Mi se pare foarte important ca în momentul în care ai șansa să ajungi într-o destinație ca asta, să te duci să vezi. Eu merg pe principiul că e singura șansă pe care o am să mă informez și să văd pe unde sunt ca regizor, să văd pe propria piele cât mai multe.“ Am pe buze o altă întrebare, dar sunt silit să o amân fiindcă se dă strigarea și se merge la masă. Chinatown-ul din Soho fierbe la ora înserării și ne facem loc printre oameni pe cealaltă parte a străzii, unde găsim un bufet chinezesc cu mese libere și tot specificul locului: chelneri cu engleză de ghid turistic, plata cash, înainte să iei loc la masă, ambient derizoriu, mese înguste, plasate astfel încât să încapă cât mai mulți într-un spațiu cât mai restrâns. Totul pare a fi made in China la propriu. Notă discordantă face o reproducere a lui Kandinsky agățată pe peretele dintre masa la care stau eu și cea la care stă Chris. La final, repornesc reportofonul și o-ntreb pe Chris ce impresie i-au făcut spectacolele vizionate aici. A văzut strict musicaluri: „Fantoma de la Operă”, „Mizerabilii” și „Billy Elliot” și e de părere că nu crede că o să prindă o generație de actori care să se ridice la performanța celor de-aici. „Nu avem școală în sensul ăsta, nu avem profesori, și e firesc. Dacă în momentul ăsta ar începe să se lucreze la asta, probabil că în 10-20 ani am putea să prezentăm musicaluri la calitatea celor pe care le-am văzut aici. Exemplul cel mai concret este „Billy Elliot”, cu toți copiii ăia pe scenă, care aveau între 6-12 ani și făceau performanță. În momentul în care o să creștem și noi generații în sensul ăsta, de la grădiniță, să-i pregătești și pe mișcare scenică, și pe voce și pe actorie, probabil că vom avea o astfel de ofertă.“
Andrei Vornicu: Crezi că la nivel educațional ar trebui să se introducă cursuri de actorie și teatru în școlile din România? Fiindcă aici există.
Chris Simion: Păi, și la noi există, din liceu. Dar sunt opționale. Și nu se compară școala românească cu cea britanică. Cred că totul pornește de la metodă. Școala noastră de teatru este construită pe un alt sistem. În momentul în care se va schimba și sistemul cu siguranță se vor dezvolta și zone noi. N-avem teatru-dans, n-avem multe, ce să vorbim de musical?
Pe întreg parcursul conversației, Chris Simion mă privește în ochi cu intensitatea cu care m-ar privi dacă aș fi la o audiție, doar că privirea ei e umană, curioasă, prietenoasă și parcă zâmbește. Ușor tăios, dar perfect natural.
A.V.: Crezi că performanța actorilor de musical din Londra se datorează în primul rând talentului sau mai ales a unei școli care i-a instruit și le-a antrenat niște abilități?
C.S.: Cred că se mixează. Adică cu siguranță au și background și tehnică, dar dincolo de asta au o valoare nativă, talentul.
A.V.: La ce nivel crezi că păcătuiește școala românească de teatru, atât în actorie, cât și în regie?
C.S.: Încrâncenarea asta în limite și prejudecăți. Cred că în primul rând pleacă de la profesor. Dacă profesorul i-ar da, pe de o parte, mai multă libertate studentului, și pe de altă parte, dacă l-ar constrânge să își formeze o bază culturală și educațională, să vadă foarte mult, pentru că la noi, de exemplu, se bazează foarte mult pe ce știi tu să faci. Nu te duci la spectacolele colegilor, nu mai spun că nu te duci la festivalurile din străinătate să vezi ce se montează în altă parte. Deci nu ai o cultură și o educație care să-ți permită să vii cu un plus de valoare. Te limitezi la tine, la talentul tău și la ce ți-a dat Dumnezeu. Ceea ce pentru un actor și pentru un regizor, din punctul meu de vedere, e vital e să mergi să vezi ce se întâmplă și afară. Fiindcă dacă tu crezi că ești buricul pământului și geniu la tine în baie, la tine în baie rămâi.
A.V.: Prin libertate te referi și la libertatea de a experimenta și de a greși?
C.S.: Da, da. Suntem cu foarte mulți ani în urmă față de țări ca Franța sau Anglia. Și totul cred că pleacă de la curaj. Curajul de exprimare pe care ți-l cultivi din școală.
A.V.: Cred că aș putea fără rezervă să te numesc un arhitect al teatrului independent românesc. Ceea ce era independent în perioada ’98-’99 însemna aproape o frondă, pe când aici e de mult o normă, fiindcă aici nu există teatru de stat în accepția românească.
C.S.: Gândește-te că am înființat în 1999 împreună cu Pascal Bruckner compania de teatru D’Aya, perioadă în care teatrul independent era o chestie ciudată, greu de digerat de majoritatea elefanților din domeniu și o alternativă care producea mai degrabă frică decât curiozitate – se intuia concurența. O societate sănătoasă sprijină tinerii. Mai ales în momentul în care exista suportul unei personalități de talia lui Pascal Bruckner, unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani. Ei bine, atunci, din toată breasla noastră, și când spun toată nu exagerez, au fost doar două persoane care au avut încredere în mine. În rest, toți cei care mă cunoșteau mă considerau o impostoare și pentru ei era mai importantă diploma decât talentul. Eram studentă la Teatrologie, și nu la Regie, iar dorința de a mă manifesta ca regizor a fost catalogată ca diletantism. Faptul că acum montează cine vrea și ce vrea nu este o impostură. Am tras multe de pe urma curajului meu. Dar pasiunea pentru teatru a fost mai puternică decât frustrarea celor din jurul meu. A contat mai mult să lucrez și să fac spectacole, să-mi văd de treabă decât să am diplomă de regizor și să plec urechea la unii și la alții. Toată studenția de la teatrologie mi-am petrecut-o fugind la cursurile de regie de la clasa paralelă, a lui Alexa Visarion, primul om care a crezut în mine și care m-a lăsat să-mi dau examenele undercover. Nu eram studenta lui, dar mă lăsa sa particip împreună cu studenții lui oficiali și să-mi prezint lucrarea. Tot ce-ți povestesc acum s-a întâmplat în paralel cu teatrologia. Nu eram notată în carnetul de note de la regie, îmi dădeam examenele pro bono, ca exercițiu pentru mine. După teatrologie am făcut și regia de teatru, oficial, la clasa lui Tudor Mărăscu, al doilea om care a avut încredere în mine și m-a încurajat pe drumul acesta.
Ni se face semn insistent că au fost achitate și băuturile și că trebuie să ne mutăm. Întrerup din nou interviul și ne strângem lucrurile. Înainte de a părăsi locul, un amic ne face o poză cu Kandinsky pe fundal. Ieșim în stradă și ne lăsăm ghidați de Cristian Hogaș către un bar pe care ni-l recomandă, vom vedea de ce. E la doi pași de Ronnie Scott’s. Ajungem într-un fel de pivniță întunecoasă cu câteva mese. Arată ca una din speluncile românești cu clientelă dubioasă, dar scăldată într-un farmec neconvențional. Ne retragem în curtea interioară, un pătrat îngust ca o fosă între clădiri de câteva etaje. Privești în sus și vezi ziduri de cărămidă străluminate de câteva ferestre, felinare și stelele înfundate în stratul inegal de nori ce învelește cerul.
C.S.: Pot să spun că am avut parte de doi profesori care au avut curaj să-și spargă prejudecățile și mentaliteatea tipic românească și să sprijine demersul meu. Și al treilea om care trebuie menționat, care a avut încredere în mine este directorul teatrului Bulandra, regizorul Alexandru Darie, care a avut curajul să mă lase să fac „Oscar și Tanti Roz”, „Maitreyi” și „Mecanica inimii”.
A.V.: În prezent ai diploma de regizor de teatru și, prin urmare, dreptul de a lucra într-un teatru de stat. De ce crezi că e un risc sau o formă de curaj? Directorii de teatru te-au văzut mereu contra curentului sau nu credeau că teatrul pe care-l practici ar concorda cu ceea ce vor ei?
C.S.: Nu. Pentru că există prejudecățile mai importante decât valoarea sau talentul pe care-l ai. Și, din păcate, în România încă funcționează politica… ăăă…
A.V.: Nepo–
C.S.: Nepotismelor! (Râde aprobator) Și nu sunt nici fiica unui mare actor sau bogătan, tata nu e președintele Academiei Române, și nu m-am culcat nici cu Pascal Bruckner. Am pus în joc ce mi-a dat Dumnezeu și așa am reușit până în acest moment, și așa mă rog să reușesc și de-acum încolo. Nu o să fac niciodată compromisuri pentru că am încredere totală că reușesc fără.
A.V.: În momentul în care ți s-au girat proiectele de la Bulandra, ți s-a acordat libertate deplină sau au existat anumite restricții sau direcții?
C.S.: Evident că am avut parte de foarte mulți ipocriți care brusc, de unde nu mă salutau, au început să se bage-n seamă. E foarte multă duplicitate. În momentul în care ești recunoscut de un teatru de stat, brusc ai „prieteni“. Dar asta a fost o oglindă a realității în care mă manifest ca regizor. N-am abandonat teatrul independent, chiar dacă mi s-au deschis uși odată cu cel de stat.
A.V.: Înainte de Bulandra ai montat la Botoșani, Oradea și Teatrul Național din Iași. Când ai lucrat în provincie ai mers tu cu proiectele sau ai fost invitată?
C.S.: Am fost invitată, dar am avut libertatea să aleg ce montez și cu cine montez.
Trei prejudecăți pe care oamenii de teatru din România le-au avut sau încă le au despre Chris Simion
Prima
„Că nu am diplomă, atunci când n-o aveam.“
A doua
„Că succesul meu se bazează pe faptul că tata e președintele Academiei Române. Pe tatăl meu îl chema Emil și la școală apăream E Simion, și toată lumea credea că sunt fiica lui Eugen Simion. A fost o bârfă care a ținut două-trei generații cum că succesul îl am fiindcă e tata șmecher.“
A treia
„A treia bârfă foarte tare e că m-am culcat cu Pascal Bruckner ca să obțin drepturile de autor pe care mi le-a cedat. Dețin în exclusivitate toate drepturile de autor pentru a-i dramatiza romanele și am înființat împreună Fundația Compania de teatru D’Aya în 1999. Conform bârfei, m-aș fi culcat cu el în schimbul acestor lucruri. Și la un moment dat chiar am zis că îmi pare rău că n-am făcut-o. Atunci, la 19 ani, nu îl vedeam ca pe un posibil partener, dar la vreo zece ani după, când ne-am reîntâlnit, chiar arăta foarte bine și mi-am amintit de toată bârfa tinereții mele (râde cu poftă).“
A.V.: El e la curent cu asta?
C.S.: Daaa, normal, și ne distrăm la culme. M-a susținut necondiționat de când ne-am întâlnit prima oară fiindcă a fost extrem de impresionat de primul meu spectacol, pe care l-am făcut după romanul „Copilul divin”. El nefiind o persoană ușor generoasă. E un om extrem de exigent și de riguros. Nu are generozitatea de a veni spre tine cu entuziasm sau cu mulțumiri decât dacă le meriți. Pe mine chestia asta m-a încurajat și m-a responsabilizat fantastic.
A.V.: Poți detalia puțin ajutorul primit din partea lui Pascal Bruckner? În ce-a constat mai exact, dincolo de suportul media și prestigiul numelui său.
C.S.: Păi, toată colaborarea concretă cu el. În momentul în care lucrăm la un proiect comun ne consultăm artistic, îi spun ce vreau să fac, cum vreau, mă sfătuiesc cu el, fiindcă e ochiul limpede pe care-l folosesc de fiecare dată.
A.V.: A participat vreodată la repetiții?
C.S.: La repetiții nu, doar la premiere. Dar am construit împreună. A fost exact prietenul cu care am stat și am discutat când trebuia să iau o decizie, când voiam să fac ceva și nu știam ce să aleg. Aveam nevoie să-l întreb pe el fiindcă știam că experiența pe care o are și tot ce e el mă va ajuta să iau decizia corectă și s-a adeverit de fiecare dată.
A.V.: În ce relații e cu teatrul? E pasionat, frecventează spectacole?
C.S.: E un spectator activ. Vrea să scrie o piesă de teatru pornind de la o discuție pe care am avut-o și de la o sugestie pe care i-am dat-o și aștept să o scrie ca s-o regizez. Merge frecvent la teatru în Franța. În România a văzut cinci spectacole ale mele: „Copilul divin”, „Paradoxul iubirii”, „Scaunele”, „Maitreyi” și „Hoții de frumusețe”.
A.V.: Ți-a adus vreo critică finală caustică sau ați rezolvat toate divergențele în prealabil?
C.S.: Dimpotrivă. Mi-a făcut o remarcă pozitivă la „Hoții de frumusețe” care a fost preluată nu doar de presa românească, ci și de cea din Franța pentru că, într-adevăr, a fost o inovație: a fost primul spectacol din România cu scenografie 3D. A spus că dacă acel spectacol s-ar fi jucat la Paris ar fi fost unul dintre cele mai bine cotate spectacole din Franța. Ce-i drept, e un produs total nebun, cu o distribuție foarte bună și a ieșit foarte bine. E un proiect de teatru-film.
A.V.: S-a arătat interesat, dacă ar dispune de posibilități, să aducă spectacolul în Franța măcar pentru o reprezentație-două?
C.S.: M-a susținut. Am avut premieră la Teatrul Lucernaire cu „Copilul divin”, cu „Scaunele” după Eugéne Ionesco.
A.V.: Mă refeream la „Hoții de frumusețe”.
C.S.: Cu „Hoții de frumusețe” am un proiect mai amplu cu Franța, respectiv să merg cu cele patru spectacole pe care le-am făcut după autori francezi, timp de un an de zile. Ar urma ca o dată la trei luni să se joace de două ori într-un teatru cunoscut din Paris. Cele patru spectacole sunt „Hoții de frumusețe” (Pascal Bruckner), „Oscar și Tanti Roz” (Éric-Emmanuel Schmitt), „Mecanica inimii” (Mathias Malzieu) și „Dragostea durează trei ani” (Frédéric Beigbeder). Am o relație foarte bună și cu Éric-Emmanuel Schmitt, care în momentul de față e directorul unui teatru din Paris, și i-am propus să fie el gazda acestui proiect. Deci, dacă se va întâmpla, va fi la Teatrul Rive Gauche unde este director. Dar nu e simplu.
Chris e dezamăgită că principalul partener al proiectului, Institutul Cultural Român, s-a eschivat în cele din urmă și nu a mai oferit suportul necesar unui astfel de proiect, deși investiția financiară „nu ar fi atât de mare pe cât s-ar putea crede“. Cel mai probabil, institutul preconiza o implicare mai energică din partea lui Chris Simion care urma să-și susțină demersul cu fervoare în termenii unui eveniment indispensabil. Faptul că cei patru autori dramatizați urma să fie prezenți la spectacole nu a motivat suficient ICR-ul. Chris va monta, însă, pe scena teatrului Metropolis, „Ibrahim si florile Coranului” după Schmitt, îl va invita la spectacol și va relua cu această ocazie inițiativa. Autorul francez a fost impresionat că spectacolul precedent, adaptat după Oscar și Tanti Roz, a fost prima dramatizare în patru personaje, nuvela fiind un text narat de un singur personaj, Tanti Roz.
C.S.: Trebuie să ai nervi tari ca să faci față, iar eu am avut multe alte proiecte. A trebuit să scot cartea 40 de zile. Am avut Festivalul Undercloud, a VIII-a ediție, apoi am avut Noaptea Albă a Teatrului Independent, adică m-am implicat în proiecte pe care le-am considerat necesare, vitale.
A.V.: Noaptea Albă a fost la prima ediție?
C.S.: Da, și a fost wow! A fost fascinant fiindcă nu mă așteptam ca oamenii să rămână până dimineața. Am început la 7 seara și am terminat la 7 dimineața și a fost full până la închidere. Evenimentul a fost susținut și găzduit de ArCuB.
A.V.: A fost un adaos la Undercloud? Prin ce s-a distins, ce identitate are evenimentul?
C.S.: Nu a fost un adaos, am vrut să facem o noapte albă. Am adus spectacole diferite față de cele din Undercloud, dar și pe cele care au fost premiate.
Aruncând o privire fugară pe ceas am constatat că ultimul metrou era la puține minute distanță. Miezul nopții începea să golească treptat de clienți incinta insolitului local în al cărei curte interioară țineam reportofonul în mână la câteva ore după ce îl pornisem prima dată. N-am putut încheia discuția fără să o întreb pe Chris Simion cum vede aportul adus de programul Povești spuse-n românește vieții culturale a românilor din Marea Britanie. Spun Marea Britanie fiindcă numeroși oameni vin din alte orașe ca să vadă un spectacol românesc invitat la Londra. Prin urmare, începem să vorbim de turism cultural.
„A fost prima ieșire la Londra cu un spectacol și nu mi-am imaginat că va fi sala full, că se va sta chiar în picioare și că există atâta interes pentru teatrul făcut în România. Să joci la Leicester Square Theatre la o sală de 400 de oameni a fost un răspuns la munca mea de 17 ani în teatrul independent. Povestea aceasta s-a-ntâmplat așa datorită Claudiei Cîrlig. Evident că putea să fie în alt context și altfel, dar așa cum a fost… a fost datorită ei. Și eu cred că deja girează pentru calitate și oamenii o urmează pentru că au încredere că nu-și dau banii pe experiențe inutile.“
Print