Mai bine de un secol a trecut de când Cehov şi-a scris ultima piesă – „Livada de vişini”. Mai bine de un secol a trecut de la premiera spectacolului la Teatrul de Artă din Moscova, în regia lui Stanislavski. Se întâmpla în anul 1904 şi, pe scenă, arăta ca o „tragedie înaltă”, cu multe lacrimi, motiv suficient pentru ca dramaturgul să-l acuze pe regizor că i-a distrus „comedia”. (Mai avea el şi alte nemulţumiri: timpul „scurt” de repetiţii de 6 luni, în loc de 18 cum se obişnuia… Poate şi pentru că Olga Knipper, soţia lui Cehov, juca rolul principal al moşieriţei Ranevskaia…) De-atunci, piesa nu şi-a pierdut puterea de a fascina creatori şi public deopotrivă. Ca şi alte surate de-ale sale din marele repertoriu universal, a fost „cobai” pentru reteatralizarea teatrului mondial. Multe dintre experimente au reuşit. Unele dintre ele se regăsesc povestite avizat într-un „jurnal de spectator” al teatrologului şi profesorului George Banu – „Livada de vişini, teatrul nostru”. Altele – se-ntâmplă chiar acum. Pentru regizori, textul reprezintă o adevărată „piatră de încercare”, un „must” al carierei. Până la urmă, este vorba de „războiul lumilor”: cea veche, deja uzată, aflată în agonie, şi lumea nouă – adesea brutală, agresivă, inversând valori şi distrugând destine. Homo homini lupus.
În 2015, an rotund aniversar, regizorul Alexandru Dabija s-a lăsat, în fine, ispitit de piesă. N-a făcut-o de prea multe ori cu texte cehoviene. Au fost „Platonov” la Sibiu (2012), „Despre iubire la om” la Braşov (2010), „Un duel” la Teatrul Naţional din Bucureşti (2009), „Trei surori” la Ploieşti (2004). De data aceasta, „Livada de vişini” a fost transplantată la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, iar premiera a avut loc pe 20 septembrie, la început de festival: Festivalul Internaţional de Teatru de la Oradea (FITO), ajuns la cea de-a treia ediţie, integrând, ca de obicei, Festivalul de Teatru Scurt, aflat deja la maturitate (ediţia XXI). Ca o amară ironie, însă, componenta internaţională şi alte compartimente ale manifestării au fost retezate anul acesta precum vişinii livezii, într-o acţiune de reorientare a fondurilor locale spre alte zone – edilitare. E drept, lucrurile se văd şi evoluează rapid în centrul oraşului, care îşi machiază cu farduri moderne obrazul baroc, cât să facă din Oradea o destinaţie tentantă nu doar pentru amatorii de teatru. Până atunci, însă, la FITO 2015 ne-am bucurat de premierele instituţiei gazdă şi de o parte din spectacolele de teatru selecţionate de criticul Mircea Morariu.
Se schimbă lumile şi Cehov o ştia. Se schimbă lumile şi se taie livezile. Lumi prozaice, materialiste iau locul celor vechi. Suntem adesea tentaţi să idealizăm trecutul, uitând că şi acesta luase locul unui alt trecut. Bun? Rău? E cursul istoriei şi, la rândul său, Dabija o ştie. Orice urmă de lirism sau posibil iz de melodramă dispar din „Livada (sa) de vişini” şi toate „clişeele cehoviene” sunt dinamitate. Non-acţiunea se transformă într-o agitaţie continuă a personajelor, incapabile să înţeleagă ce se se întâmplă cu ele şi cu lumea lor, iar şederea rusească, dinaintea plecării finale, devine ironie regizorală la veacul de montări tradiţionale. Non-comunicarea se transfomă într-o locvacitate golită de sens. „Ceva-ul din spatele cuvintelor” dispare, înlocuit fiind de discursuri sforăitoare, adesea auto-amăgitoare, iar „clişeul” dramă vs. comedie e rezolvat prin construcţia personajelor, pentru care, cu binecunoscutu-i umor cinic, Dabija n-are pic de milă. Sunt oameni vidaţi, goliţi de conţinut sufletesc şi intelectual (ah, cât de actual!), inconştienţa lor e dusă la extrem, plutesc absurd într-o viaţă superficială, nu-ţi vine să iei pe niciunul acasă…
O poveste din teatru (adevărată sau nu, ca toate poveştile) spune că regizorul şi pedagogul Radu Penciulescu îşi întreba interlocutorii: „Tu care personaj din Livada eşti?” La această întrebare, regizorul Alexandru Dabija pare a găsi altfel de răspunsuri şi, în citirea-i personală a textului cel clasic, se apropie periculos de mult de universul (ceva mai familiar) al personajelor lui Caragiale, „contemporanul nostru”. Iar spaţiile şi perioadele vizate (Rusia, România, sfârşit de secol XIX, început de secol XXI) se amestecă la fel de periculos, dovedind încă o dată că, vai, istoria e ciclică.
Richard Balint (Gaev) şi Ioana Dragoş Gajdo (Ranevskaia)
Doar câţiva dintre actorii distribuţiei se mai întâlniseră cu regizorul pe scena teatrului orădean, demult, în 2003 (şi atunci – într-o comedie de Labiche). Cu toţii, însă, au trebuit a se adapta acum mixtei viziuni şi a încerca să se cureţe de tot ceea ce şcoala ne învaţă despre Cehov: unora le-a fost mai apropiat Caragiale, altora – propriile personalităţi artistice. În rolul moşieriţei Ranevskaia, Ioana Dragoş-Gajdo joacă exaltarea până la ardere, face o criză de epilepsie la vederea fostului învăţător al fiului ei mort, se agaţă (la propriu) cu disperare de trecutul materializat în obiecte. Nu e deloc slabă, doar inconştientă şi risipitoare: cu banii şi gesturile. „Fii bărbat!” – îi spune la un moment dat lui Trofimov, precum o Zoe care pierde cu aceeaşi uşurinţă şi nepăsare scrisori sau livezi. „De ce nu s-a-ntors Lopahin?” – se întreabă cu aceeaşi exasperare cu care Zoe Trahanache îl căuta pe Caţavencu şi adaugă: „Îmi pierd minţile…” I se alătură Richard Balint, în rolul fratelui Gaev, bufon îmbătrânit înainte de vreme, incapabil de acţiune, doar de vorbe, vorbe, vorbe, pe care le punctează din când în când c-un râs caracteristic, marcă înregistrată. Ticăit ca şi Trahanache, refuză să vadă realitatea. Împreună au momente când caută sprijin în rolurile verificate cu succes la public (căci nu o dată am avut senzaţia că regăsesc cuplul din „Scripcarul pe acoperiş”).
Anda Tămăşanu (Varia) şi Denisa Vlad (Ania)
Tot împreună funcţionează la început şi surorile Varia – Ania, a căror primă discuţie „între fete” duce cu gândul la o Vetă şi-o Ziţă din alt spaţiu. În rolul surorii celei mari, Anda Tămăşanu construieşte un personaj bisericos, făcându-şi cruci peste cruci, îngenunchind brusc în câte-o rugă şi invocând numele Domnului în toate cele. Încearcă a masca, de fapt, o uscăciune sufletească şi o răutate manifestată în limbaj şi gesturi violente faţă de oricine-i contrazice „standardele”. Presupusa poveste de dragoste cu parvenitul Lopahin devine utopică, pentru că Varia imaginată de Dabija este incapabilă de afecţiune. Imaginaţia regizorală merge mai departe cu sora cea mică, Ania, căreia Denisa Vlad îi elimină toată inocenţa şi candoarea cu care a investit-o acelaşi veac de montări ale piesei. Dimpotrivă, ni se arată ca o tânără exasperată de adulţii şi lumea din jur, pe care trebuie să-i suporte, dar perfect adaptabilă şi pregătită să înfrunte lumea cea nouă. Fie şi entuziasmându-se alcoolic-adolescentin la speech-urile emfatice ale lui Trofimov.
Richard Balint (Gaev) şi George Dometi (Trofimov)
Unul din cele mai bine construite personaje ale spectacolului, „veşnicul student” Petea Trofimov aduce tare bine c-un alt „student în drept şi publicist”, Rică Venturiano. Ochelarii pe nas, delirul verbal, teoriile cu care masacrează auditoriul sunt elementele pe care şi le însuşeşte cu acurateţe actorul George Dometi. „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!” se transformă într-un: „La muncă, că de crăpat tot o să crăpaţi!” (Traducerea piesei îi aparţine Elisabetei Pop.) Momentul în care Trofimov, urcat pe latrina-tribună, răcneşte sloganuri pe fondul „Internaţionalei” cântate la mandolină nu se uită uşor. Ca şi întreaga scenă din actul II al piesei, în care picnicul câmpenesc devine party corporatist la iarbă verde, cu dress code după posibilităţi (ii şi cămeşoaie, ţinute de Bollywood sau, pur şi simplu, trening), „activaţii” specifice (zorbing) şi, ca la orice petrecere care se respectă, bere şi manele. Cebrul sunet al coardei care plesneşte trist, în depărtare, se-aude ca un broom prelung, puternic amplificat, ca şi când un tehnician năuc ar fi greşit mufa. Disconfortul publicului este total. „La naiba cu toate violoncelele cehoviene!” – opina regizorul Lucian Pintilie. Alexandru Dabija nu se mulţumeşte doar cu atât.
Richard Balint (Gaev), Ioana Dragoş Gajdo (Ranevskaia) şi Pavel Sîrghi (Lopahin)
Cu rigurozitate, Pavel Sîrghi creează un Lopahin chinuit în felul său, oscilând între ţăranul care-a fost şi negustorul care-a ajuns, semănând izbitor cu afaceristul contemporan, politician în perspectivă. Sau posibil Caţavencu propovăduind un viitor despre care nu ştie prea multe, bucurându-se că posedă o scrisoare sau o livadă: ambele înseamnă putere şi bani. Jocul hazardat al corespondenţelor dintre personajele cehovian-caragialiene nu se opreşte aici: contabilul ghinionist Epihodov (interpretat de Eugen Neag) descinde din Catindatul de la Percepţie, iar moşierul falit Pişcik (Petre Ghimbăşan) îşi ascunde banii în căptuşeala hainei, precum alţi cetăţeni scrisoarea găsită în pălărie, e mai mereu ameţit şi grăbit, de parcă s-ar închide urna… Nici îndrăgostita fată-n casă Duniaşa (Alina Leonte) şi tânărul lacheu lipsit de scrupule Iaşa (Sorin Ionescu) nu-s departe de amorul Miţa – Nae, iar pistolul cu care-ameninţă Epihodov că se sinucide se trage direct din sticluţa cu „vitrion englezesc”. Şi năpăstuitul Ion apare la un moment dat, “deghizat” în trecătorul cerşetor (Andrian Locovei).
Corina Cernea (Charlotta Ivanovna) şi Ion Ruscuţ (Firs)
Nu se supun acestei ipoteze (exagerate, poate) ciudatul personaj al Charlottei Ivanovna (Corina Cernea) şi bătrânul lacheu Firs (Ion Ruscuţ), aducând mai degrabă cu Vladimir şi Estragon, doi clovni cu un trecut incert. (Şi totuşi, cei care au văzut spectacolul Teatrului Odeon, „C.F.R. – Cometa, Copilul şi Căţelul”, regizat de acelaşi Alexandru Dabija după texte de Caragiale, vor face imediat o altă analogie: precum în indicaţiile lui Cehov, guvernanta vine „cu un câine legat de un lanţ subţire”… Mic, alb, vioi, confirmând teoria conform căreia prezenţa animalelor şi copiilor pe scenă deplasează punctul de interes al spectatorilor, generând o rumoare plăcută în sală.)
Florina Belinda Vasilatos şi Ianis Vasilatos au creat scenografia spectacolului, dar „marca Dabija” se dezvăluie şi în elementele de decor: dulapul masiv în care-a mai rămas doar duhul cărţilor, nu şi cel al jucăriilor, canapeaua supradimensionată, covoarele ce fac trecerile între scene. Deloc fermecate, nu zboară, ci se târăsc. „Cum figurăm livada?” este, însă, întrebarea la care trebuie să-şi răspundă orice regizor şi scenograf înainte de-a „ataca” acest text. În cazul de faţă, enigma nu se dezvăluie decât la final, iar surpriza descoperirii unui simbol (pe care n-am să-l deconspir) îi aduce spectacolului o stea în plus, precum anii de maturare unui coniac fin. Chapeau!
Piesa este circulară. Spectacolul aşijderea. Începe cu zece scaune goale şi acumularea personajelor. La final, cu toţii pleacă rând pe rând. Scaunele sunt scoase la licitaţie, odată cu restul mobilierului de epocă. Şi-au pierdut valoarea originală, nu mai sunt decât nişte troace vechi, cu preţ pe ele. Totul se vinde odată cu livada. Tristul carnaval a luat sfârşit. Numai bătrânul Firs rămâne undeva, îngropat sub mormanul de mobile, semnalizat cu trei balize roşii care clipesc rar, ca nişte clopote de înmormântare. De fapt, ne fac cu ochiul. Comédia nu s-a terminat.
Teatrul „Regina Maria” Oradea
„Livada de vişini” de A. P. Cehov
(traducerea: Elisabeta Pop)
Regia artistică: Alexandru Dabija
Scenografia: Florina Belinda Vasilatos și Ianis Vasilatos
Distribuția:
Ranevskaia Liubov Andreevna, moşieriţă – Ioana Dragoș Gajdo
Ania, fiica ei, 17 ani – Denisa Vlad
Varia, fiica ei adoptivă, 24 de ani – Anda Tămășanu
Gaev Leonid Andreevici, fratele ei – Richard Balint
Lopahin Ermolai Alexeevici, negustor – Pavel Sîrghi
Trofimov Piotr Sergheevici, student – George Dometi
Simeonov-Pișcik Borisovici, moşier – Petre Ghimbășan
Charlotta Ivanovna, guvernantă – Corina Cernea
Epihodov Semion Panteleevici, contabil – Eugen Neag
Duniașa, fată în casă – Alina Leonte
Firs, lacheu, un moşneag, 87 de ani – Ion Ruscuț
Iașa, tînăr lacheu – Sorin Ionescu
Un trecător – Andrian LocoveiOrchestra evreiască – Nicolae Levi (vioară), Cătălin Chirilă (clarinet), Andrian Locovei (acordeon)
Print