Este unul dintre cei mai cunoscuţi actori din România. Este cunoscut publicului larg pentru rolul care l-a făcut celebru în „Lacrimi de iubire”. Are 37 de ani şi a cunoscut gloria carierei de televiziune din plin. Însă a preferat să renunţe la ea şi să se întoarcă la teatru. Pe Dan Bordeianu îl puteţi vedea la Teatrul Nottara în „Uzina de plăceri S.A.”, după textul lui Valentin Nicolau, şi în „O noapte furtunoasă” a lui I.L. Caragiale. Cel mai recent spectacol, „Interviu”, după Theo van Gogh, îl aduce în faţa publicului de la Cafe Godot într-un rol cuceritor. Un jurnalist inteligent şi cunoscut, din domeniul politic, ajunge printr-un concurs de împrejurări să-i ia un interviu unei actriţe-vedetă… Ce se întâmplă în acea oră este o poveste de dragoste şi ură, care scoate la iveală toate tarele lumii în care trăim. Am stat de vorbă cu Dan Bordeianu la un pahar de limonadă într-o după-amiază de primăvară caldă. O discuţie despre plecări şi reveniri, despre teatru, despre România, despre presă, despre a fi sau a nu fi vedetă, despre iubire…
Ai o carieră de vedetă de televiziune. Statutul ăsta îți folosește sau îți dăunează în teatru?
Îmi folosește și îmi dăunează… Faptul că am jucat în telenovele a adus la teatru oameni care înainte poate nu veneau. O spun cu tot curajul. Iată unul dintre motivele pentru care m-am bucurat tare de notorietatea obținută prin televiziune. În definitiv, și telenovela este o formă de expresie… Ce-mi aduce mie personal această notorietate mă interesează mai puțin. Ajungând foarte cunoscut sau, mai bine spus, fiind împins cu putere în față de toată mașinăria de promovare a telenovelei (lucru cu care nu eram neapărat de acord, dar pe care-l înțelegeam, deși supraexpunerea nu mă interesează și tocmai din cauza ei am ieșit încet-încet din lumea asta…), am reuşit să aduc oameni la teatru. Ăsta e avantajul. Pe de altă parte, cariera în televiziune e şi un dezavantaj, pentru că mulți regizori n-au înțeles latura comercială și că publicul poate fi adus la teatru și aşa… Pe ei îi deranja că sunt prea cunoscut, că lumea mă asociază cu un anumit tip de produs și de multe ori am avut de suferit din cauza asta (în meseria noastră se aud vorbe de genul – „Nu-l iau pe X, că e prea cunoscut“; „Nu-l vreau pe Y, că a jucat în telenovele“ etc.).
Ştii, eu funcționez pe alte principii. Când vine vorba despre profesie, nu caut niciodată ceva cu orice preț. N-am tras de nimeni, n-am căutat nici proiectul independent de acum, nici telenovela, nici rolurile de teatru. Aștept să văd ce se întâmplă și încerc să-mi fac meseria cât de bine pot. Aşa că, în contextul ăsta, nu mă deranjează foarte tare că a existat și această latură negativă a experienței prin care am trecut.
Dar ştii că se pune o ştampilă cu care rămâi… Te deranjează?
Am început să joc pe scenă în 1996, la Teatrul Studențesc Podul. În telenovelă am intrat abia în 2005, după aproape zece ani în care-mi făcusem meseria, dar, sigur, n-avusesem șansa să joc la Cristi Puiu sau Cristian Mungiu… Apoi a venit un casting. Cine se gândea atunci că se va ajunge la ce s-a ajuns? Atunci era vorba despre un rol secundar. M-am dus la fetele de PR și le-am rugat să fie fără interviu, nu înțelegeam ce urmează să se întâmple, toți se uitau la mine ca la nebuni… Eu voiam doar să joc un rol, să filmez câteva ore, să iau un bănuț, să mă duc acasă și să-mi văd de-ale mele. Apoi n-am mai avut timp să-mi văd de-ale mele. Nimeni n-a putut anticipa ce a urmat. Am mers la Green Hours, unde se strângeau artiștii din generația mea, după ce am semnat contractul, și îi ziceam unui prieten că după ce o să joc în telenovelă n-o să mai pot intra la Green Hours, că o să se uite toată lumea la mine. N-a fost chiar așa, dar pe aproape…
Ai ajuns vedetă. Te strâmbi când auzi cuvântul?
Mă strâmb pentru că el nu mai este înţeles corect. Vedetă înseamnă un artist/ o artistă care are rolul principal într-un spectacol. Acum, a fi vedetă e sinonim cu a fi cunoscut, ceea ce mi se pare foarte neplăcut. Există atâția oameni cunoscuți pentru nimic… Faptul că apar la televizor și-și dau cu părerea despre tot felul de imbecilități nu-i face vedete, ci, doar, oameni cunoscuți. La noi, vedetă e unul care apare pe ici-colo și n-a făcut făcut nimic, doar s-a mai culcat cu X și cu Y.
Deci tu ești vedetă?
Am fost vedetă. Când am fost implicat în acele proiecte de televiziune am fost vedetă și nu m-am simțit niciodată prost pentru asta. Acum nu mai sunt vedetă, sunt un actor cunoscut și îndrăgit.
Acum e un moment în care vrei să te îndepărtezi de zona asta și să mergi altundeva?
Sunt în momentul ăsta de foarte multă vreme, de 5-6 ani de când nu mai joc în seriale. Sigur că sunt în alte proiecte de televiziune, pentru că trebuie să existăm într-un fel, iar pe unele le-am făcut cu mare drag. Poate sună aiurea, dar adesea, când mă implic într-un proiect de televiziune, mă interesează și aspectul moral al poveștii. Pentru că lucrurile s-au degradat atât de tare și dorința de a fi și de a părea e atât de mare – doar de dragul de a fi și de a părea – încât nu vreau să intru în orice. Așa că între oferte caut să găsesc lucrul acela ce poate fi pozitiv, chiar dacă nu-l înțelege toată lumea, lucrul pe care eu îl justific și-mi spun că merită…
Să înțeleg că nu se poate trăi din teatru?
În niciun caz. E un subiect ultradezbătut. În situații ca a mea sau a câtorva alţi colegi, mai mici sau mai mari decât mine, care au tot felul de proiecte independente etc., se poate trăi aproape decent. Dar sunt și situații dramatice. Nu se moare de foame, dar e loc de mult mai mult, de mult mai normal.
Înțeleg printre cuvintele tale, mai ales când vorbeşti despre „vedete” că nu-ți place prea tare presa din România…
Ba da. Singura problemă e că vorbim despre acea presă care e sublimă, dar… Uite, îţi dau un exemplu. Principiile după care noi, generaţia mea, am învățat meserie au fost atât de bine întipărite, încât, indiferent în ce context mă aflu în profesia mea, întotdeauna mă întorc la ele și-mi amintesc de ce fac meseria asta. Problema e că în presa actuală din România sunt implicați foarte mulți oameni care nu au astfel de principii cu adevărat bine întipărite. De-asta şi se găsesc în conjuncturi în care ajung să se complacă și să facă lucruri care nu mai au nicio legătură cu principiile de bază ale meseriei lor. O știre se verifică din trei surse, nu?! Simplu, banal. Experiența personală îmi arată că nu se face așa. S-a publicat o știre cu o informație foarte gravă despre mine, cum că aș fi fost implicat într-un accident de circulație, și eu nici măcar n-am fost sunat. Este foarte grav. La o televiziune de știri s-a titrat BREAKING NEWS. Într-o țară civilizată, i-aș fi dat în judecată, dar uite că aici n-am avut puterea să reacționez în niciun fel. Mama mea era acasă și i-a crescut tensiunea când a văzut ce scrie pe ecran. Iar ei n-au avut nici bunul-simț sau curiozitatea de a mă suna. Eu fusesem martor la un accident, coborâsem din mașină să văd dacă oamenii sunt bine, eram în intersecție. Probabil că cineva m-a văzut. M-am asigurat că femeile sunt bine, am văzut că nu e cazul să intervin, le-am lăsat numărul de telefon și am plecat. Peste zece minute mă sună un prieten speriat. La jumătate de oră după ce toată țara preluase știrea fără a o verifica, mă sună de la o televiziune și mă întreabă în direct dacă am fost implicat direct în accident. Îi spun că nu, că am fost martor la accident. Următoarea întrebare a jurnalistului a fost: „Și mașina dvs. e în regulă?“. Eram atât de șocat, încât nici n-am putut să mai fac mișto de el.
Dar există și oameni de mare valoare, care, însă, din păcate, formează un fel de nișă. Valoarea a devenit nișă. Şi nu neapărat valoarea, ci NORMALITATEA. Normalitatea a devenit nişă… Totul e cu susu-n jos. Dar nu disper. Îmi păstrez nădejdea, pentru că nu se poate ca normalul să devină excepție. Revenind la presa… România e o țară de 20 de milioane de oameni, știri nu avem, așa că ei inventează subiecte. Şi participând pasiv la subiecte tratate gen „moartea lui Sergiu Nicolaescu” telespectatorul e vinovat. Așa că, vă rog eu, nu mai faceți asta! Numai noi putem cerne. Nu ține de vreun ministru al integrității morale și să dea cu ciocanul și cu sabia. Singurul care poate interveni în acest circ este publicul.
Nu publicul cere asta, subiecte de tip cancan?
Nu. E o mentalitate cu care m-am întâlnit des. Nu!!! Oamenii vor ce le dai. Am fost la Făgăraș cu spectacolul „Interviu“, într-un fel de turneu. Și nu e o comedie, o șușă din cele cu care se pleacă în turneu prin țară la ora asta… Au fost reacții incredibile în sală, reacții de public de teatru, într-un orășel care nu are teatru.
Dar pe tine personal cât te-au lovit genul ăsta de relatări tip cancan în perioada în care erai pe valul telenovelelor?
Au apărut tot felul de știri, au fost foarte comentate, ar fi putut să mă deranjeze tare, dar nu s-a întâmplat. E drept, recunosc, într-o vreme mi se acrise: mă culcasem cu jumătate din București, în fiecare săptămână apăream cu altcineva… Știri pur și simplu inventate. Dar o singură dacă m-a afectat foarte tare o poveste, pe care o redau în câteva cuvinte. Fusesem la o petrecere formală, unde nu băusem mai mult decât un pahar de vin şi conducea prietena mea. La semafor au tăbărât paparazzi pe noi. Îi spusesem prietenei mele să zâmbească, altceva nu puteam face, era stupid… Mă tot întrebau dacă sunt beat, dacă mi-au luat carnetul. Eu am le-am răspuns că am băut un pahar de vin şi că de-aia nu conduc. A doua zi, titlu în revista respectivă: BEAT, DAR NU LA VOLAN. Puseseră și materialul video, din care se vedea foarte clar că nu eram beat. Mă sună un prieten bun: „Hă hă hă! Te-au prins beat la volan!“ Despre asta e vorba. Așa funcționează. Şi tocmai asta mă deranjează. Titlul n-are nicio legătură cu adevărul articolului sau cu realitatea care e scoasă din condei. Oamenii care se ocupă cu așa ceva nu realizează ce rău uriaș fac și, în primul rând, ce rău își fac.
Apropo de jurnalistul pe care-l joci în „Interviu“, tu semeni cu el?
Eu am învățat meserie de la un om extraordinar pe nume Cătălin Naum, căruia-i datorez tot, tot ce-am făcut și tot ce voi face de aici încolo în meserie. N-am reguli clare despre lucrul la un rol, nu teoretizez. Dar încă nu simt că rolul despre care vorbim mi-a ieșit până la capăt. Bănuiesc că trebuie să fie ceva din el în nime. Numai că diferența dintre temperamentul meu histrionic și acest individ, exact opusul meu, este importantă. Ziarisul din spectacol exact prin asta devine atrăgător. În asta constă șarmul lui. E foarte masculin pentru că e foarte reținut şi extrem de interiorizat. E un detaliu la care am lucrat mult. Am vrut să înțeleg personajul prin prisma diferenței de 180 de grade dintre personalitatea mea, Dan Bordeianu, și a lui. Poate că asemănarea – soluția – este în clipele acelea când sunt singur, deprimat, trist. Este un personaj pe care-l duc apăsat într-o direcție, după care trebuie să mă întorc. Trebuie să găsesc locurile în care personajul meu se alunece într-un pic de umanitate. E cum spuneai tu: e o poveste în care nu câștigă nimeni.
Pierre al tău se îndrăgostește de actriţa-vedetă sau doar se joacă puţin cu ea?
După multă vreme, el vede pentru prima oară ceva… El e omul care în general nu vede nimic. Şi brusc, femeia aia începe să capete contur. După nouă ani în care a trăit cu povara uriașă a crimei, mărturisește. Prinde un moment de care se agață. Sigur că o iubește. Dar cum? O iubește așteptând aşa cum facem majoritatea? Noi iubim așteptând… Iar eu am impresia că el, în clipa aceea, ajunge să iubească neașteptând. Poate că o fracțiune de secundă speră, apoi ea îi spune că nu-l iubește, el redevine jurnalistul care trebuie să-și facă meseria şi să se târască mai departe în mâzga aia care înseamnă viața lui.
E o doză egoism în ce spui tu despre iubire. „Noi iubim aşteptând”…
Când n-o să mai am forma aia de egoism am să iubesc.
Să înțeleg că până acum nu s-a întâmplat?
Am iubit, desigur. Dar la ce nivel, cum, cât… Nu vreau să fiu „deștept“. Însă dăruirea înseamnă că tu ești ultimul care contează în ecuația respectivă. Când ajungi să înțelegi și să trăiești asta, e minunat. Eu n-am trăit până acum așa ceva. Am avut momente când am simțit că pentru persoana respectivă aș putea să-mi dau viața, dar au fost aluncări romantico-telenovestice, cum avem cum toții, alunecări ale romanticului din mine. Dar nu știu cât de reale erau, atâta vreme cât nu am fost pus în situația aia…
Tu ai secrete – secrete adânci – aşa, ca jurnalistul pe care-l joci?
Nu. Cred că, la 38 de ani, sunt destul de nesimțit să spun tot ce-mi trece prin cap. Am făcut lucruri urâte pe care le-am înțeles la multă vreme după aceea. Dacă am avut ocazia, uneori mi-am cerut iertare. Am creat diverse situații din pricina firii mele explozive. Un prieten îmi zicea să învăț să fiu activ, nu reactiv, cum am fost de multe ori în viață. Și unele situații mi s-au părut de nesuportat din punct de vedere moral și le-am încheiat. Ca și povestea cu telenovelele.
Ai vreo părere de rău că ai jucat în telenovele?
Nu. Dar cred că e foarte important să ne acceptăm greșelile. Mai devreme sau mai târziu trebuie să ni le iertăm noi înșine ca să putem merge mai departe.
Ok. Acum te interesează în primul rând teatrul. Pentu cine faci teatru?
Prima oară am făcut pentru mine, ca să nu mă ia în armată și pentru că nu prea aveam chef să învăț pentru altă facultate și nici nu mă simțeam suficient de inteligent pentru altceva. Am încercat să fiu student la Drept și nu mi-a ieșit. Nici nu știam pe-atunci ce e teatrul, m-am pregătit două săptămâni și când am intrat în facultate nici nu știam cum arată doamna Sanda Manu. Eu voiam la clasa dânsei fiindcă voiam să am profesoară o femeie, avusesem profesoare minunate în liceu, aveam o relație specială cu mama… Apoi m-a luat tăvălugul. Am terminat facultatea, vreo doi ani n-am făcut nimic ca tânăr absolvent, eram și foarte îndrăgostit de o fată după care umblam toată ziua. Până când, într-o bună zi, fătuca respectivă mi-a dat papucii, din fericire, și mi-am zis că trebuie să fac ceva și am început să fac. Fără să mă întreb pentru ce/cine. Mi-am dat seama că fac pentru mine fiindcă mă ajută, poate mai mult decât alte meserii, să mă cunosc pe mine. Când am înțeles asta, a început să-mi placă. Atunci când a început să-mi placă să mă cunosc mai bine, totul a căpătat alte nuanțe, alte umbre și lumini.
Şi care e cel mai important lucru pe care l-ai aflat despre tine prin teatru?
De foarte multe ori am văzut că meseria seamănă cu viața și invers. Sunt reguli din meserie pe care le aplic în viață constant. De exemplu, la examenul de admitere, o probă era să improvizezi. Doamna Manu s-a apucat să-mi explice tema. Eu tot ziceam că înțeleg, de emoție, de repezeală, dar nu înțelegeam. Doamna Manu s-a oprit. După aceea aveam să aflu că a lipsit o fracțiune de secundă ca să mă dea afară pentru că nu ascult. Iată ce am învățat: trebuie să asculți. Ei bine, în viață nu de mult am început să ascult și să-mi și placă… Al Pacino zice că, în actorie, ascultarea e la fel de importantă ca vorba. Sunt convins că tăria nu stă în vorbă.
A existat vreun moment în viața ta când ai vrut să oprești timpul în loc?
Nu. Niciodată. După fiecare experiență, sunt foarte-foarte curios să ştiu ce urmează. Cel puțin până acum am învățat că mereu capăt un set nou de unelte cu care să înțeleg viața mea, realitatea mea, oamenii din jurul meu. Prima oară când m-a părăsit o primă dragoste nemaipomenită i-am zis unui prieten că acum înțeleg nefericirea celorlalți. Era prima oară când eram nefericit în dragoste. Sufeream, o doream înapoi, dar eram încântat că înțeleg nefericirea altora, chiar la acel nivel mic și prostesc. Era ceva nou. Orice relație sau experiență are un punct în care începe căderea. Am știut mereu că după momentul de maximă intensitate urmează altceva… De ce aș opri timpul în loc? Ce-am mai fi noi, oamenii, dacă l-am opri?
Print