„Epoca de aur a teatrului radiofonic îşi datorează strălucirea şi gloria minunatului Dan Puican, a cărui viaţă s-a confundat, timp de jumătate de secol, cu destinul instituţiei pe care a slujit-o cu fidelitate şi credinţă.” – scrie Radu Beligan în preambulul volumului Dan Puican – „Radioul este viaţa mea” pe care Annie Muscă l-a adăugat preocupării ei statornice pentru marile nume ale teatrului românesc.
Elegant şi de citit cu plăcere, scrisul lui Annie Muscă urmăreşte reacţia cititorului, îi precede gesturile şi aduce, cu fiecare pagină, noi şi noi informaţii. Câţi dintre noi ştiau că regizorul a fost căsătorit (la începutul drumului lor în teatru) cu Stela Popescu? Sau… câţi îşi imaginează că Dan Puican este pasionat de şofat? Nimeni însă nu se îndoieşte de marea lui dragoste pentru teatru şi pentru cei împreună cu care a lucrat. Iată, inserate în povestea vieţii lui, câteva cuvinte despre o actriţă cu totul specială: „Cu Silvia Chicoş am avut o lungă şi frumoasă prietenie. Păstrez şi azi cărţile poştale pe care mi le trimitea din străinătate. Paleta largă de voci pe care o deţinea Silvia Chicoş a creat în Radio un univers al copilăriei fără seamăn.” Autoarea, dincolo de acribia absolut necesară unui asemenea demers, ne cucereşte cu prospeţimea notaţiei şi cu umorul subtil pe care ştie să i-l surprindă interlocutorului: „Dan Puican a înţeles de-a lungul carierei sale că a fi regizor este ca şi când ai fi actor: trebuie să ai şansă. Îşi aminteşte cum, în 1951, celebrul actor rus Nikolai Cerkasov se afla într-o vizită în Institutul de teatru şi studenţii i-au cerut o definiţie a talentului. Cerkasov – îşi aminteşte Dan Puican – a răspuns: talentul înseamnă să ai nota 8 la aptitudini, nota 9 la muncă şi nota 10 la… şansă.” Sau: „Altădată imprimam o piesă cu ea (Vasilica Tastaman – n.n.), cu Jeannot Marinescu, în vogă atunci, şi cu Virgil Ogăşanu. La opt fără zece dimineaţa îi găsesc pe cei doi, abătuţi, la poartă… – Ce-i cu voi? Ce s-a întâmplat? – Ni s-a interzis să mai intrăm în Radio. – De ce? – Lui Jeannot, că are blugi, iar mie, că am plete. Mă duc la subofiţer, îl întreb ce se întâmplă, dar în timpul acesta se apropia Vasilica. Era opt fără cinci. Cel de la poartă, văzând-o că poartă blugi, o opreşte: – Nu aveţi voie să intraţi! –Dar de ce?, a întrebat Vasilica mirată. – Pentru că purtaţi blugi… – Şi ce-i cu asta? – Nu aveţi voie să intraţi atât timp cât sunteţi îmbrăcată în blugi. Atunci, imprevizibila şi fermecătoarea Vasilica face un gest care îl şochează pe subofiţer: – Aaa, foarte bine, atunci n-o să mai port blugi. (Şi îşi dă blugii jos.)”
Partea ce mai savuroasă a poveştii abia acum urmează… Şi o veţi citi, cu siguranţă, în cartea lui Annie Muscă. O carte care se citeşte dintr-o suflare şi care îţi aduce aproape un om de teatru redutabil. Dan Puican s-a născut pe 6 martie 1933, la Olteniţa. Ca student al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică îşi petrecea întreaga zi în şcoală, iar serile era nelipsit din sălile de teatru. A debutat ca actor, în 1956, pe scena Teatrului din Baia Mare, apoi – până în 1963 când a intrat în Radio unde, timp de jumătate de secol, a pus în undă peste 1000 de piese de teatru şi scenarii radifonice – a jucat pe scena Teatrului de Stat din Braşov mai ales roluri de june-prim. Face parte din Promoţia de Aur a Teatrului Românesc şi „i-a iubit întotdeauna pe actori. Şi când le urmărea jocul pe scenă, dar şi când îi dirija la microfon. Iar actorii au simţit dragostea regizorului. Astăzi, privirea i se schimbă când este întrebat despre unele spectacole de teatru de altă factură. Nu-mi plac spectacolele în care abundă vulgarităţile. Cuvântul <frumos> a rămas pe ultimul loc.”
Fotografii, multe fotografii, o fişă bibliografică impresionantă, cuprinzând nu mai puţin de 320 de titluri şi un indice de nume, demn de orice lucrare ştiinţifică de ţinută, dau seamă de seriozitatea demersului documentar, dar nu numai, la care Annie Muscă ne face bucuroşi părtaşi.
Eu, înainte de toate, am citit această carte ca pe o declaraţie de dragoste. La care, tot cu dragoste, subscriu: „Fiecare revenire la noţiunea de teatru radiofonic te aruncă inevitabil în cadoarea sau gravitatea unor voci eterne de aici sau trecute dincolo. Îmi este dor deopotrivă de vocea lui Ovidiu Iuliu Moldovan şi a lui Ştefan Iordache, ca şi de cea a lui Corado Negreanu, care răzbăteau dincolo de microfon într-un mod aparte; apoi de cea a lui Ştefan Radoff şi a lui Silviu Stănculescu, a lui Octavian Cotescu şi a mai tânărului Emil Hossu.”
Muscă, Annie, Dan Puican – „Radioul este viaţa mea”, Bucureşti, Adevărul Holding, 2013
Print