A avut de ales între actorie și medicină, spune Dan Rădulescu, actor la Teatrul de Comedie. A câștigat prima și așa se face că acum îl puteți vedea în spectacole ca „Omul pernă” de la Teatrul Act sau „Procedul caprei cu un ied” și „O scrisoare pierdută” de la Metropolis. La teatrul din centrul vechi al Bucureștiului joacă în mai multe producții, printre care „Don Juan”, în regia semnată de Andrei și Andreea Grosu, sau „Totul în grădină” și, mai recent, „Șeful sectorului suflete”, ambele în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Într-un timp al vedetismului dăunător, „cel mai mult despre noi ar trebui să vorbească munca noastră”, crede Dan Rădulescu, actorul care vede singurătatea despre care stă scris, de fapt, în orice text dramatic. Evident, textele contemporane americane sau irlandeze, de exemplu, au mult de oferit pentru spectatorul de azi, spune el, dar asta nu înseamnă că repertoriul clasic nu continuă să aibă resurse de descoperit, de vreme ce „orice text clasic vorbește despre iubire și însingurare”. Despre ce și cum face teatrul azi și despre calea către ceilalți prin actorie, despre început și căutare, în dialogul simplu de mai jos.
Anul 2019 începe cu un spectacol nou pentru tine. Ce aduce nou în viața ta „Șeful sectorului suflete” după textul lui Alexandru Mirodan?
Noutatea absolută, cel puțin în ceea ce privește ce fac eu la Teatrul de Comedie, este faptul că acum joc un rol dublu. Trebuie să alternez două personaje și, cumva, asta mi s-a părut și provocarea cea mai frumoasă pentru mine. Fac două personaje pe care am încercat să le diferențiez destul de tare. Acesta ar fi pariul, așa am discutat cu domnul Frunză, să le fac atât de diferite, încât oamenii să aibă un șoc când intră în scenă prima dată celălalt personaj.
Ce ar trebui să știe spectatorii despre acest text redescoperit acum într-un spectacol ce se constituie într-o variațiune nouă pe o temă veche, fericirea la oameni, să zicem? Este, de fapt, o poveste despre nefericire?
În fiecare text bun spectatorii sau cei care citesc textul văd, într-o bună măsură, și ce-și doresc ei să vadă. Dacă un text este bine scris și profund, îți permite asta. Așa că eu aleg să cred că „Șeful sectorului suflete” este un text și despre nefericire, dar și despre însingurare. Joci într-o sală mică, intimă chiar, toți suntem foarte aproape unii de alții, dar intimitatea asta pe tine, ca actor, te obligă foarte mult la un soi de cinste. Cum sari un pic de granița realismului, cum se vede imediat. De fapt, într-o asemenea sală, se vede orice.
E acolo și o lecție despre fericire?
Da, clar, o lecție despre cum să fii fericit. De fapt, fericirea e simplă, nu e abstractă și poate că ține foarte mult de noi s-o atingem.
Suntem, deci, stăpânii propriului destin?
Nu știu dacă al propriului destin, dar nu cred că putem să fim fericiți fără să ne străduim și noi puțin. Poate că asta e una dintre lecțiile pe care și le propune textul. La un moment dat, nefericita Magdalena se hotărăște să acționeze într-un sens și de atunci vedem, într-un fel, că nimeni în afară de noi înșine nu e responsabil de fericirea noastră. Mi se pare că e o lecție mai ales pentru societatea românească. La noi, mamele, de exemplu, încă își iau foarte în serios rolul de mame, își focalizează toată viața în jurul copiilor lor și cumva le inoculează, mai mult sau mai puțin conștient, că cineva e responsabil de fericirea lor, ceea ce nu știu cât de sănătos e.
Într-o lume obsedată de fericire, pe care o caută cu obstinație, spectacolul de la Comedie poate fi o cale mult mai bună și mult mai subtilă de a te face să te gândești la tine însuți/însăți, măcar câteva minute după ce ai ieșit de la teatru.
Apropo de fericire, tatăl meu, care era chirurg, spunea un lucru foarte interesant, dădea o defniție pe care am înțeles-o târziu: pentru a putea fi fericit, de fapt, trebuie să nu speri la mai mult decât meriți.
Dar știm noi cum suntem cu adevărat, ne vedem noi cum suntem cu adevărat?
Eu cred că, în adâncul sufletului lui, orice om, cu mici excepții, desigur, de fapt știe sau intuiește cam pe unde este plaja lui sau nivelul lui. Luând un caz trivial, oamenii care se căsătoresc cu persoana nepotrivită și știu, cumva, asta ajung să aibă fericirea, să aibă relația sabotată. De aici poți ajunge la ideea că ei au sperat la o viață poate mai mult sau mai puțin decât merită cu adevărat. Poate calea către fericirea este să te accepți așa cum ești, până la urmă.
Și să nu lași bucuria să treacă pe lângă tine, să fii prezent?
Și să nu mergi pe taking for granted, să nu consideri că ți se cuvine din oficiu.
Noi trăim în cea mai avansată epocă, avem acces la toate sursele de cunoaștere, și totuși cunoașterea noastră e precară. Se zice că este unul dintre paradoxurile prezentului. Tu te-ai născut în lumea asta. Ce loc e pentru teatru în ea?
E clar că anumite lucruri nu vor muri niciodată, printre care și teatrul. Și, până la urmă, e un lucru frumos că, deși fiecare stă în bula lui, pe telefonul lui, un grup de oameni își găsesc 2-3 ore să vină la teatru, să nu stea cu ochii în telefon și să împartă un moment. Într-o sală mică, apropo, luminița de la ecranul mobilului pare un reflector. M-aș bucura dacă oamenii ar înțelege că poate ar fi frumos să nu aprindă ecranele acelea cât timp sunt în sală. Revenind la întrebare, teatrul poate să fie, într-o măsură mai mică sau mai mare, un remediu la atenția noastră fragmentată și la izolarea prin tehnologie. Mie mi se pare că în toate spectacolele în care joc eu acum e vorba despre singurătate. Iar una dintre premisele principale al teatrului este comunicarea dintre oameni și conectarea cu celălalt. Dacă, într-un fel, între mine și spectatori s-a făcut un schimb, consider că a fost o reprezentație fericită. Dacă după spectacol omul zice „Da, a fost simpatic” sau „Da, m-am amuzat”, nu mi se pare o reușită. Dacă însă în timpul reprezentației simți, măcar o secundă, că ai făcut un schimb real cu cei din sală, e ceva. Să stabilim clar că eu sunt un veșnic nemulțumit, că în 99,99% din cazuri nu mi se pare bine, că sunt foarte antipatic după spectacol, pentru că sunt nemulțumit de ce fac eu. Există însă foarte rar momente când simt că s-a întâmplat ceva și atunci sunt fericit, într-adevăr.
Publicul are nevoi specifice acum?
Dacă ar fi să mă iau după ce spune lumea, inclusiv după ce îmi spun prieteni apropiați – „Da, dar aș vrea să mă destind… să vin să râd” –, lumea vrea să se relaxeze, să uite de tot un timp. „Șeful sectorului suflete”, de exemplu, e comedie, însă își propune mai mult decât să amuze. Noi trebuie să asigurăm această deconectare dorită de spectator și, dacă se poate, să adăugăm un strat mai profund. Eu nu sunt de acord cu mentalitatea acelor colegi care spun „Nu, n-a înțeles publicul” sau „Ce facem noi aici e prea greu de înțeles pentru public”. Mi se pare necinstit să ambalezi lucrurile așa. Atunci – de ce nu? –, poți să-ți construiești și o întreagă carieră așa, pe ideea că „e vina publicului”. Ca actor, ești responsabil de ce faci pe scenă. Și, pe de altă parte, nu e corect nici să arunci vina pe regizor, căci lucrurile nu funcționează așa.
Nu cumva este, totuși, loc, pentru aproape toate tipurile de spectacol, nu numai pentru comedie?
Eu cred asta. Și îmi plac mai mult spectacolele care mă solicită într-un sens mai profund, bineînțeles. Și oare n-ar fi mai cinstit să nu ne mai gândim, când vine vorba despre un text, că este comedie, dramă, tragedie și pur și simplu să montăm și să jucăm într-un text în care credem și care, pentru noi, spune ceva? Și astfel să avem ocazia să și râdem, să și punem probleme, poate să și plângem? Putem face toate astea la unul și același spectacol, nu? Poate că prejudecata „publicul vrea comedie” e o umbrelă sub care se ascund anumiți manageri care vin cu tot felul de șușe.
Vrem comedie, de acord, și totuși nu sunt multe comedii bune. De ce?
Probabil că pleacă și din rațiuni materiale. În ultimii ani, au apărut multe companii independente sau semiindependente care vor să facă bani, și atunci unii au coborât ștacheta foarte tare și au născut spectacole al căror scop este să atragă cât mai multă lume în sală, cu prețul oricări compromis. Într-un fel, gustul publicului s-a deteriorat în urma rabatului la calitate, plaja de așteptare la fel, iar teatrul a devenit ceva de consum, ca „hai să mergem la un film”. Or, teatrul, de fapt, nu ar trebui să fie asta. Teatrul nu ar trebui fie o mașină de produs bani. A transforma un mecanism care avea scopul de a educa, de a te face să înțelegi unele lucruri sau de a te regăsi într-un univers într-un mijloc de a face bani e extrem de dăunător. Să urmărești așa ceva și în teatre care nu sunt private, performanțe de genul „ce încasări a avut spectacolul”, nu știu dacă trebuie să fie scopul primordial al teatrului, dincolo de faptul că, sigur, e bine să ai succes. Evident, nu trebuie să cazi nici în extrema cealaltă: „E sala goală, deci suntem niște genii”. Dar să vrei să vinzi cu orice preț, să uiți de ce faci meseria asta, de ce ai vrut la facultatea asta?
Tu de ce ai vrut la facultatea asta?
Eu am vrut fie actorie, fie medicină. Tatăl meu a fost chirurg. Mă mai lua în sala de operație cu el și îmi plăcea. La o discuție mai mult sau mai puțin sinceră, mi-a spus la un moment dat: „Eu cred că ești mai degrabă făcut pentru actorie. Pentru medicină, te chinui mulți ani, intri în pâine târziu”. Deși, dacă stau să mă gândesc, nici la teatru nu intri în pâine devreme! Consider că, pentru mine, perioada frumoasă începe acum, iar asta se leagă în existența mea și de domnul Frunză. Acum un an avea loc premiera cu „Totul în grădină” la Teatrul de Comedie, unde jucam primul meu rol principal la sala mare. Acum suntem la al doilea spectacol în care mi-a oferit rolul principal, lucrurile capătă altă dimensiune în existența mea acolo și sper să continue.
Ce calități umane ți-ai descoperind făcând teatru? Te-ai schimbat în cei zece ani de când ești actor profesionist?
Îmi place să cred că da. Obligat sau nu, probabil că am reușit să înțeleg mai bine lucrurile și oamenii, în privința cărora aș fi fost mult mai categoric acum zece ani, când am terminat facultatea. Meseria te obligă să studiezi tot timpul probleme care țin de psihicul oamenilor. Atunci, poate că m-a ajutat să mă deschid și să nu-i mai judec pe alții. E foarte ușor să întâlnești pe cineva și să-l bagi automat într-un sertăraș, să-l crezi într-un anumit fel. Acum cred că orice lucru viu poate fi fixat în multe forme. Poate că una dintre lecțiile cele mai importante este că nu există bine absolut și rău absolut, că orice om de pe planeta asta are lumini și umbre și că, de fapt, ceea ce vezi în oameni poate spune mai mult despre tine decât despre ei. Și orice om poate fi înțeles, dacă ai răbdarea necesară.
Ce ți se pare indispensabil pentru actorie?
„Să ai ficat tare”, cum ne spunea unul dintre profesorii noștri. Asta se traduce printr-un fel de toleranță la critică, pentru că niciodată n-o să te placă toată lumea. Iar dacă te place toată lumea nu știu dacă e un semn bun. Orice lucru valabil sau autentic trebuie să aibă contestatari. De aceea ai nevoie de rezistență la critică. Or, sensibilitatea ta de actor nu poate rămâne indiferentă la unii oameni care n-au fost impresionați. Trebuie să te înarmezi cu răbdare și să nu-ți uiți crezul personal, dincolo de ce vor spune mulți pe parcursul acestei călătorii. Și, până la urmă, dacă ajungi la nivelul ăsta de înțelepciune, e și frumos să existe lupta asta.
Și lupta cu orgoliul personal?
Dar oare poți fi actor fără orgoliu? Ți-ai ales o meserie în care stai pe o scenă și îți face plăcere să fii în lumina reflectoarelor. Or, dacă tu te dăruiești, dar nu impresionezi, asta poate să fie greu. Deși e o gândire aproape schizoidă, trebuie să ai un fel de detașare față de munca pe care o faci, fără să uiți s-o iubești, și totuși să te implici din toată inima. E o luptă care trebuie dusă la nesfârșit.
Luptă cu sine, autodisciplină, disciplin, rigoare. Sunt cuvinte care fac parte din „fișa postului”. Dar cât loc rămâne pentru imprevizibil, pentru așa-zisa clipă de grație pe scenă?
Rămâne. Dacă rigoarea se referă nu atât la mijloacele de expresie exterioare ale actorului, cât la onestitatea cu care te raportezi la tema pe care o ai de jucat, întotdeauna ai loc de variațiune și de improvizație. Există, sigur, lucruri pe care trebuie să le faci la fel de la un spectacol la altul. Dar pe unele le poți shimba, în sensul că poate azi mi-a venit o idee care nu trădează nici convenția stabilită cu partenerul, nici tema pe care o jucăm și nici povestea pe care o desfășurăm. Îți vin lucruri care te iau prin surprindere, da. Am curajul să fac așa după ce se fixează spectacolul, după zece reprezentații. Când te relaxezi, când capeți siguranță, când a trecut neliniștea primelor reprezentații, lucrurile pot să înflorească, să devină de zece ori mai interesante. Dar asta nu înseamnă nicidecum că trebuie să schimbi numai de dragul de a schimba, aproape tot timpul, aleatoriu, fără nicio logică în spate. Unul dintre profesorii mei spunea că inteligența extremă e în detrimentul performanței actoricești, fiindcă ești atât de concentrat pe mijloacele tale, încât nu-ți mai dai voie să fii liber. E o graniță foarte fine între a fi prea în control tu cu tine și a fi inteligent. Eu cred însă că poți avea o abordare inteligentă fără să te crispezi.
Print