Dana Dogaru: Suntem din ce în ce mai superficiali, mai angoasați, mai retrași fiecare în cochilia lui

În filmele românești din ultimii ani, ați văzut-o în „Sierranevada” lui Cristi Puiu și în „Moromeții 2”, în regia lui Stere Gulea. „Cafeneua” este unul dintre cele mai longevive spectacole în care joacă. La Teatrul „L.S. Bulandra” a avut premiera recent „Pisica pe acoperișul fierbinte” de Tennessee Williams, spectacol semnat de Dinu Cernescu, dar o puteți vedea și în „Ivanov”, regizat de Andrei Șerban, sau în „Meșteșugul vieții”, în regia lui Felix Alexa. Pornind de la cele mai recente roluri, dialogul cu Dana Dogaru, care deplânge în primul rând absența dialogului din lumea noastră, a survolat prezentul, s-a întors în trecut și a privit spre viitor, dar cu ochi deloc optimiști. Cum avem nevoie să ne facem bucurii ca să putem trăi, ce (mai) găsim la teatru azi, când superficialitatea a devenit boală generală, în ce fel am ratat lecția despre libertate – iată câteva direcții din dialogul cu Dana Dogaru, dintotdeauna actriță, protagonistă a unui destin creator de excepție.

Sunteți Catrina Moromete în „Moromeții 2”, filmul lansat în toamnă, care, așa cum era de așteptat, a atras la cinematograf mai mulți români decât vin de obicei la filmele românești. Jucați acolo un personaj care trăiește sfârșitul unei lumi și în același timp sprijină progresul. Cum a fost experiența aceasta?

Mi se pare că filmul s-a bucurat de un succes incredibil. Noi nici nu ne-am putut imagina că vin atât de mulți oameni. Cei mai mulți, de curiozitate, evident. Inițial, Stere Gulea, cu care am mai lucrat, m-a distribuit în personajul pe care l-a jucat, până la urmă, Oana Pellea. Dar, în momentul în care Victor Rebengiuc a refuzat, regizorul a trebuit să schimbe distribuția și l-am propus pe colegul nostru Horațiu Mălăele. Eu l-am văzut, de exemplu, în „Karamazovii”, în regia lui Dan Micu, unde îl juca pe Smerdeakov și era fabulos, de un tragism extraordinar. Pentru noi, a fost o experiență deosebită. Iar avertismentul a existat dinainte: să nu se compare filmul cu „Moromeții”! E cu totul altceva din scriitură, volumul al doilea din cartea lui Marin Preda fiind foarte diferit de primul volum. Iar scriitura e atât de importantă… De fapt, cel mai important e scenariul. De-acolo vine carnea personajului. Dacă ea e contrafăcută, publicul se strică, iar noi suferim. Cât despre Catrina, ea da, trăiește un sfârșit, dar nu realizează asta. Și, da, sprijină progresul educației și al femeii, că spune că nu mai așteaptă…

Și noi dorim neîncetat progresul. Și noi suntem la începutul unei alte ere. Cum o resimțiți?

Resimt schimbarea prin care trecem și am o nostalgie a lucrurilor clare și limpezi. Mi se pare că trecem în primul rând printr-o degradare umană foarte accentuată și care avansează cu viteză. De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva suntem de vină și noi pentru propunerile pe care le facem spectatorilor, căci, în momentul în care cobori ștacheta câțiva centimetri sau ridici încă un metru, ei nu mai pot să sară și se sperie de înălțime. Atunci, cred că vina e de ambele părți. Suntem din ce în ce mai superficiali, mai angoasați, mai retrași fiecare în cochilia lui. Toată lumea fuge, nu se mai dialoghează, nu se mai acceptă păreri opuse.

Resimt schimbarea prin care trecem și am o nostalgie a lucrurilor clare și limpezi. Mi se pare că trecem în primul rând printr-o degradare umană foarte accentuată și care avansează cu viteză.

Deci nu am asimilat lecția libertății?

Nu. N-am învățat nimic în treizeci de ani. Dimpotrivă. Libertatea are regulile ei. Adevărul este că, prima oară când am fost în America, am crezut că acolo e cea mai liberă țară și am fost șocată să văd că au cele mai stricte reguli, de când te dădeai jos din avion. La un moment dat ne-au încojurat cinci echipaje de poliție pentru că unul dintre noi avea un pistol de jucărie, căci tocmai fuseserăm la un magazin de jucării. Ne-au pus la perete imediat și nu puteai mișca. Poliția nu stătea să facă dialog. Aici, în România, noi ne-am săpat singuri groapa, din moment ce Poliția a intrat în cârdășie cu piețarii, nu? Instituțiile în general și-au pierdut din credibilitate pentru că sprijină politicul. Încet-încet, parcă se duce totul de râpă, fiecare zonă își pierde credibilitatea. Valoarea nu mai înseamnă nimic.

Nostalgia de care vorbiți nu vă lasă loc de speranță?

Din păcate, nu. Acum treizeci de ani îi spuneam fiicei mele, care avea cincisprezece, „Stai liniștită! Acum, valoarea primează!” După doi ani, termină facultatea cu 9,70, iar eu îi găsisem o bursă pe net, ne-am dus la Ministerul Învățământului și a plecat pe bursa găsită de noi cineva cu media 5,70. Și atunci am zis: „Am greșit! Nu valoarea primează!” Așa e lumea noastră.

Și în lumea asta mai e câte un loc, totuși, pentru valoare. Revenind la teatru, „Pisica pe acoperișul fierbinte”, de exemplu, expune mai multe valori. Jucați acolo o mamă și o soție care apără sau se străduiește să apere fericirea?

E o lecție ascunsă acolo. De fapt, e ascunsă o disperare a familiei și se pune în discuție ideea de familie adevărată, așa cum cea din textul lui Tennessee Williams, probabil cel mai bun dramaturg al americanilor, nu dă niciun semn că ar fi. Aceste două femei, mama și nora ei, se agață de o idee. Aparent, soacra nu-și agreează nora, dar ea este, totuși, personajul de care se agață, prin care vrea să trăiască în continuare.

Este acesta rolul unei mame, să apere fericirea?

Rolul unei mame este să apere familia. Pentru mine, acum, fericirea, această noțiune abstractă, înseamnă sănătate. Ești fericit că ești sănătos și trăiești. Trebuie să-ți creezi tot felul de bucurii ca să poți să supraviețuiești în această lume mizerabilă.

Profesia vă aduce bucurie?

Da. În momentul în care vii aici, la teatru, chiar dacă ești bolnav, chiar dacă nu te simți bine, chiar dacă te agasează nu știu ce, uiți de tot, intri într-o altă lume, care nu mai e problema ta. Chiar dacă se întâmplă ceva absolut dramatic cu personajul tău, te doare, dar el nu e al tău. În plus, mai ai o experiență: mai trăiești, mai mori o dată…

Sunteți actriță dintotdeauna, din copilărie, de la Constanța. Sunteți un om câștigat, deci?

Din fericire, fac ceea ce-mi place, iar asta e mare lucru. Nici nu am crezut eu vreodată că o să fac toate astea! Dar bineînțeles că totul are un preț și că familia a fost vitregită, ca întotdeauna în meseria noastră, care e colectivă și presupune interdicții: nu ai voie să întârzii, nu ai voie să fii bolnav, nu ai voie să fii absent, ca să nu te uite lumea. Când ne apucăm de meseria asta, trebuie să știm că suntem înlocuibili de către oricine, oricând și aproape oricum. E condiția omului, deci e și condiția noastră, a actorilor. Dar posibilitatea asta de a trăi, actor fiind, mai multe vieți, ne încarcă. Deci am un palmares bogat de vieți! Asta mă bucură foarte mult, pentru că încă mă descopăr pe mine, cu fiecare personaj! Talent, tenacitate, curiozitate, ele toate îți trebuie ca să faci profesia noastră. Și o lipsă de egoism, deși se spune că artiștii sunt egoiști. Eu cred însă că în actorie, dacă nu ești generos, o pățești rău de tot. Dacă un mare actor nu are grijă de tinerii cu care lucrează și dacă nu le împărtășește ce știe – unele lucruri acceptate și altele neacceptate –, nu e în regulă. Lipsa de generozitate se simte aici, pe scenă, unde spectatorul simte tot și vede, de fapt, absolut tot, chiar dacă poate nu știe să-și explice întotdeauna ce se întâmplă cu actorul.

Cum e teatrul acum, pentru dumneavoastră? „Cu minus” sau „cu plus”?

Este, într-un fel, cu minus pentru că nu mai avem timp. Înainte nu te presa nimeni cu termene de predare a spectacolului. Mi-aduc aminte că „Hamlet”-ul lui Tocilescu s-a repetat vreo trei ani, dacă nu patru. „Karamazovii” s-a repetat un an și jumătate. Marile texte ajungeau la trupe fixe, ceea ce acum nu-ți mai poți permite, pentru că actorii tineri nu pot trăi din salarii și vor să fie cunoscuți. Înainte, un director de teatru te lua din Institutul de Teatru și te ducea el la televiziune, el chema presa, care te ajuta să devii cunoscut, dar acum aproape că nu mai contează și oricum aproape că nu se mai citește nimic. Noi am fost, din acest punct de vedere, avantajați. Cât despre televiziunea de acum, nici nu mai vorbesc. Vedetele sunt contrafăcute, ca și politicienii, care nu sunt aleși pentru că s-ar fi impus într-o profesie. Nivelul e deprimant. Și numai la noi. Și în America, nu? Își putea imagina cineva că, după Obama, proporul american o să-l aleagă pe Trump? Numai când îl vezi, și nu mai înțelegi nimic din lumea asta. Atunci, cum să ai speranță?

Eu cred însă că în actorie, dacă nu ești generos, o pățești rău de tot. Dacă un mare actor nu are grijă de tinerii cu care lucrează și dacă nu le împărtășește ce știe – unele lucruri acceptate și altele neacceptate –, nu e în regulă. Lipsa de generozitate se simte aici, pe scenă, unde spectatorul simte tot și vede, de fapt, absolut tot, chiar dacă poate nu știe să-și explice întotdeauna ce se întâmplă cu actorul.

Și, în lumea asta, ce poate să-ți oferă teatrul?

Experiența viului. Sălile de spectacol sunt pline la noi, iar publicul diferă de la un teatru la altul. La „Bulandra” s-a păstrat spiritul de elită, aici e, probabil, cel mai curat public de teatru. Și în privincie vin oameni dornici să vadă teatru în adevăratul sens al cuvântului și atunci nu mai stau pe tabletă. Eu cred că noi putem păstra și atrage acum cât mai mulți spectatori propunându-le teme mari de gândire, nu texte superficiale, din care să nu plece cu nimic, și nemințindu-i. Dacă nu-i minți, oamenii vin cu tine și trăiesc odată cu tine. Îi simți. Tinerii vin din ce în ce mai mult la teatru, ceea ce e o mare bucurie. Profesia cu care îi ținem de partea noastră se învață în timp, poate cu adevărat după ce termini facultatea. Nu doar de la Beate Fredanov, marea noastră profesoară am învățat, ci și, jucând, de la George Constantin, Gina Patrichi, Zoe Muscan, Rodica Tapalagă, Ștefan Iordache. Și fiecare avea mici secrete pe care le puteai afla. Mi-aduc aminte, de exemplu, că nu-mi ieșea un monolog destul de stufos la „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”, care putea să devină monoton și neinteresant. Și George Constantin mi-a zis așa: „Ca să te asculte, în primul rând trebuie să vorbești încet și oamenii vor fi atenți, nu vor căuta batista în geantă și nu vor foșni. Atunci îi aduci la tine și, dacă ești emoționat tu, îi emoționezi și pe ei.” O lecție simplă, pe care nu ți-o poate da niciun profesor, decât cel care merge pe scândură seară de seară.

Print

3 Comentarii

  1. Alexandra 06/02/2019
  2. Simona 12/03/2019

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.