Dana Voicu, actriță: Nu-mi place faptul că independenții par a fi antrenați într-o cursă în care  deviza e „fiecare pentru el”

De ce lucrezi în teatrul independent? Cât e de voie, cât e de nevoie?

Dacă a vrea să-ți faci meseria se numește „nevoie”, atunci, da, lucrez în teatrul independent de „nevoie”. Nu am refuzat niciodată o colaborare într-un teatru de stat, tot din dorința de a-mi face meseria. Am refuzat proiecte independente pentru că nu-mi plăceau piesa sau rolul, niciodată din cauza lipsei onorariului. Pe de altă parte, de câte ori vreau să fac un spectacol pe o temă care mă obsedează sau după un text care-mi place foarte mult, mă duc în sectorul independent, unde am libertate de creație, dar asta și pentru că porțile sistemului de stat sunt închise pentru cineva care nu e în sistem. Deci: „nevoie”. În ultima vreme, din cauza numărului mare de independenți, a devenit destul de greu să accezi chiar și la spații independente, așa că, obosită fiind de această luptă continuă, încerc să-mi fac meseria predând arta actorului. E o îndeletnicire care cere vocație și iubire pentru teatru. Se pare că le am, astea sunt „poverile” mele. Le spun studenților mei să nu stea, să nu aștepte să fie descoperiți, să se ducă în orice locșor independent și să-și facă meseria.

În ce fel îți e folositor și în ce fel îți e dăunător lucrul în independent?

Pentru mine, lucrul în independent a fost definitoriu. M-am format ca actriță în spectacole independente, nu am văzut niciodată publicul ca pe o masă amorfă de oameni, pentru simplul fapt că pentru un independent fiecare spectator contează, și nu numai din punct de vedere financiar, am învățat să iubesc fiecare rol și fiecare spectacol ca la început. Pentru mine, fiecare spectacol este Eveniment și nu mă duc să joc obosită și plictisită cum am văzut că fac unii actori angajați la stat. Mi-am depășit limitele făcând roluri de care nu mă simțeam capabilă. Am suferit și sufăr și acum când un spectacol moare pentru că nu are unde să se joace sau nu are încasări ca să se susțină. Dar m-am obișnuit și cu asta. Partea bună este că în teatrul independent se pot lega prietenii pe viață și că artiști cu același grad de pasiune pentru teatru și cu aceeași viziune artistică se pot întâlni.

Mi-a dăunat că am lucrat în independent din punct de vedere financiar, în sensul că nu m-am putut baza niciodată pe ce câștigam și asta m-a făcut să-mi scadă stima de sine și să mă gândesc întotdeauna că, poate, nu sunt o actriță suficient de bună dacă nu mă pot întreține din ce lucrez. Și mai este regretul că există regizori cu care aș vrea să lucrez dar care nu m-au văzut niciodată jucând din cauza spațiilor în care am jucat și joc și din cauza faptului că actorul independent trebuie să-și facă singur reclamă și eu nu sunt prea bună la asta.

Cum ți se pare că a evoluat (sau a involuat) teatrul independent în ultimii ani?

În ultimii ani, în teatrul independent găsești de toate. Mi se pare bine. Am un foarte mare respect pentru cei care fac teatru politic și social pentru că văd la ei tenacitate și multă muncă pentru apărarea unor principii clare. Îmi plac comediile bine făcute, jucate bine. Nu-mi plac șușele și spectacolele facile. Mă fascinează one-men (women) show-urile! Îmi place când văd spectacole cu artiști din generații diferite. Cred că au de învățat unii de la alții. Îmi place spectacolul multidiscipinar, mă fascinează! Nu-mi plac directorii de teatru particular cu apucături de șefi de tarla. Nu-mi plac găștile, vedetismele și faptul că independenții par a fi antrenați într-o cursă în care  deviza e „fiecare pentru el”. Foarte rar văd artiști care să promoveze spectacole în care ei nu joacă.

Există vreo formă de „dependență” în teatrul independent?

Există nenumărate dependențe. Depinzi de: promovare, încasări, parteneri, afișe, drepturi de autor, vremea de afară (cald sau frig în sala de spectacol și oricât de bun e spectacolul, pleacă spectatorul nemulțumit că era să leșine), criticii de teatru care vin sau nu vin la spectacole și de asta depinde dacă ajungi în festivaluri sau nu, facebook, depinzi de puterea ta de a îndura, de cât ești de orgolios, de cât de tare lași un conflict să escaladeze când te cerți cu cineva din acel teatru, depinzi de AFCN și ARCUB, îngăduința celor din familia ta, depinzi de audiții, când ele există etc. Nu cred că depinzi de gustul publicului, publicul ia ce-i oferi dacă-i oferi cu drag și dacă actul artistic e de calitate.

Ce înseamnă pentru tine a fi independent în teatru?

Posibilitatea de a lucra și de a face spectacole în care cred. Muncă, entuziasm și uneori deznădejde.

Radu Iacoban: Fiecare spațiu își educă propriul public și își formează propriile dependențe și așteptări

De ce lucrezi în teatrul independent?

După ce am absolvit, am lucrat din nevoie. Toți anii ăia de după facultate au însemnat acumulări de experiențe. A fost internship-ul necesar pentru a face tranziția dintre facultate și lumea de afară mai ușoara. M-am bucurat să lucrez în hrube și spații mai puțin salubre, deoarece eram înconjurat de colegi faini și serioși. Aveam cu toții senzația că prelungim prosteala și aiureala de la UNATC. În același timp, am învățat să ne pese foarte mult de lucru nostru. Noi făceam tot. Mai un pliant tipărit, mai o probă de sunet, mai o alergătură ca să chemăm oamenii la spectacol, mai o repetiție noaptea. Și, ca să revin la întrebare, lucrez pentru că e lumea în care nu există constrângeri. E libertate pură. Poți să cauți, să încerci, să greșești. Și, în mod ciudat, nu îți pierzi niciodată entuziasmul.

În ce fel îți e folositor și în ce fel îți e dăunător lucrul în independent?

Mie lucru în independent îmi face bine. Punct. La ultima experiență de la Unteatru, am lucrat fără nicio încrâncenare, chiar dacă timpul era scurt și banii extrem de puțini. Și cu toate astea, mă uitam în timpul primei reprezentații și mă încerca un sentiment de mândrie. Pentru Liviu Pintileasa, Ionuț Grama și Andrei Seușan, care și-au făcut treaba cum rar vezi în teatrul profesionist. Pentru Ana Ularu, care a făcut o scenografie complexă cu mai puțin de 350 de euro. Pentru Andrei Grosu, care ne-a oferit spațiul și ne-a ajutat cu ființarea spectacolului. Părți proaste nu prea văd.

Cum ți se pare că a evoluat (sau a involuat) teatrul independent în ultimii ani?

Cred ca devenit mai variat în ultimii ani. Și asta nu poate decât să fie bine.

Există vreo formă de „dependență” în teatrul independent?

Dependența tine de locul unde alegi să livrezi spectacolul. E un pic aiurea să te duci cu o dramă sau cu un experiment într-un loc care oferă comedii spumoase și mai apoi să te frustrezi ca spectatorii „n-au înțeles”. Bine, treaba asta nu se întâmplă doar în independent. E valabil și în teatrul de stat. Fiecare spațiu își educă propriul public și își formează propriile dependențe și așteptări. Pe mine mă urmărește exemplul cu pizza. Ca să îți iasă bine, trebuie să ai ingrediente puține și bune. La noi e cam cu de toate și asta înseamnă ca își cam pierde din gust.

Ce înseamnă pentru tine a fi independent în teatru?

Mă gândeam la o întâmplare care mi s-a întâmplat după ce mă angajasem în teatru. Într-o bună zi, mă uit la avizierul din holul de la intrare și mă văd pe distribuția unui spectacol. Nu știam despre ce e vorba, nu primisem un telefon de la regizor cu privire la proiectul sau rolul pe care urma să-l repet. A fost prima și ultima oară când am lucrat forțat într-un spectacol. Și, exact cum mă așteptam, mi-a făcut foarte mult rău. După acea experiență mi-am jurat ca voi face doar lucruri în care cred. Mă voi feri mereu de idea de a fi funcționar și de „venitul la serviciu”. Îmi place să cred că teatrul e un loc în care se visează cu ochii deschiși.