Daniel Vulcu: Singurul regret este că nu m-am luptat suficient de mult pentru cariera mea de actor

Oana Bogzaru, Teatrologie, anul II, UNATC Bucureşti

Întâlnirea pentru interviul cu directorul Festivalului de Teatru Scurt şi al Teatrului “Regina Maria”, Daniel Vulcu, este de departe cea mai călduroasă întâlnire, într-unul dintre cele mai frumoase teatre din România, cel din Oradea. Sună clișeistic, dar nu știu prea mulți directori de teatru atât de prietenoși și deschiși față de studenți… Sau poate încă nu i-am întâlnit eu. Așa că am stat la povești…

Cum gestionați cele trei profesii, de actor, uneori regizor și director de teatru?

În primul rând sunt actor. Regizor am devenit pentru că mi-a plăcut foarte multa zona comediei și a spectacolului muzical și am crezut că am ceva de spus în acest sens. Și am spus-o, uneori mai bine, alteori mai puțin bine, dar regia este un hobby, o plăcere de a transpune pe scenă anumite gânduri și pasiuni. Directoratul s-a născut ca o necesitate datorită faptului că Teatrul din Oradea era condus de un director care nu avea nicio legătură cu profesia noastră. Lucrurile mergeau prost, teatrul se deschidea după patru ani de renovare. Era un teatru aproape nou și riscam să ratăm acest moment. Dar i-am adus pe spectatori în sala acestuia și ne-am format un public stabil. Conducerea unui teatru e formată din mai mulți oameni și trebuie să funcționeze ca un tot. Acum cred că facem o echipă de excepție cu Victoria Balint, care este director artistic, şi domnul Silaghi de la teatrul de păpuși, teatrul Arcadia. Îmi place să promovez tinerii, căci ei vin cu sufletul și cu suflul de nou, prospețime, vivacitate. Și îi încurajez 100%.

Când a venit momentul să alegeți o facultate, actoria a fost prima opțiune?

De când mă știu am vrut să fac această meserie. Pe parcurs am mai fost descurajat pentru că tot timpul se spunea că la actorie sunt puține locuri, se intră cu pile, însă dorința n-a dispărut nicio clipă. Declarativ, spuneam că o să mă duc la facultatea de sport sau la orice altă facultate, numai să nu se audă cuvântul ”teatru”. Părinții au știut până la vacanța de primăvară că dau la zootehnie. Ideea mi-a venit la petrecerea unui prieten unde am văzut un manual de zootehnie și i-am zis: ”Băi, mă tot întreabă ai mei unde dau. Îmi dai cartea asta să le-o arăt?” Zilnic mă prefăceam că mai învăt și mai dădeam câteva pagini. Până când, în vacanța de primăvară, tata a aflat din programa școlară că aveam nevoie de carnet de tractorist ca să dau la zootehnie. Și mi-a propus să fac școala de tractoriști la Dumbrăveni sau la liceul agricol din Sibiu. I-am spus că-mi pare foarte rău, dar eu chiar nu o să mă urc într-un tractor și nici nu o să-mi petrec ultima vacanță în Dumbrăveni. Și așa le-am zis că nu dau la zootehnie, ci la teatru. Cam așa stăteau lucrurile, căci orice părinte dorește binele copilului său. Nici eu, la rândul meu, nu-i încurajez spre zona aceasta, deoarece e destul de mizerabilă din punct de vedere material. Dar iată că toți actorii tineri supraviețuiesc, Dumnezeu știe cum, și se mulțumesc cu aplauzele care tot timpul au fost ca o mângâiere pentru sufletul nostru. Dar parcă nu aș încuraja pe nimeni să facă această meserie decât dacă este ceva vital și nu își dorește să facă altceva. Dacă actoria este o pasiune, o vocație, atunci merită sacrificiile și să speri tot timpul la ceva mai bun, căci asta facem, sperăm.

Nu v-a atras niciodată ”mirajul” Bucureștiului?

Ba da. Jucam într-un spectacol cu regretatul Octavian Cotescu care a ținut foarte mult la mine. Am avut turnee împreună, am împărțit bucata de pâine, ca să zic așa. Era un om extraordinar de generos și îmi pregătea terenul pentru a veni în București. Era destul de greu, căci aveai nevoie de buletin de București. Însă, cel mai mult conta dorința unui teatru de a te avea, după aceea, ca în orice ”șmecherie românească”, lucrurile se puteau aranja. A existat chiar o mărturisire a lui Cotescu când profesorul său l-a întrebat: ”Măi puiule, de ce nu-l iei pe băiatul ăsta, de-acolo, de la Oradea?” și Cotescu i-a răspuns: ”Da, fii sigur că e ultima lui stagiune la Oradea”. Și așa urma să fie. Din păcate a murit în vara aceea. De atunci, chiar n-am făcut niciun fel de efort, nu am dat din coate. Mi s-a părut că pot face teatru de bună calitate și la Oradea și au fost perioade mai bune, perioade mai proaste… Singurul regret este cel legat de cinematografie. Poate mi-ar fi plăcut să fiu și actor de film…

Cum au fost colaborările cu Victor Ioan Frunză?

Au fost colaborări de excepție. Din păcate drumurile noastre s-au despărțit în momentul în care au existat alte interese. Nu s-au despărțit din punct de vedere profesional, ci din alte motive care au intervenit independent de noi. Însă drumurile se pot reîntâlni oricând.

Dacă v-ați putea întoarce în timp, ați face alte alegeri?

Poate singurul regret pe care îl am este că nu m-am luptat, suficient de mult, pentru mine, pentru cariera mea de actor. N-am lăsat niciodată lucrurile la voia întâmplării, dar tot la București răsare soarele și orice actor își dorește să ajungă pe o scenă din Capitală. În privința asta există anumite regrete. Nu m-am luptat suficient, am așteptat să vină altcineva la mine. Acum aș ști ce să fac. Din experiența pe care o am, știu foarte bine că relațiile trebuie întreținute, oamenii mai uită uneori de tine dacă nu te duci tu să-i tragi de mânecă.

Credeți că actoria e o profesie egoistă?

Nu… există, desigur, un egoism legat de faptul că actorul întotdeauna își dorește să fie foarte bun, să fie cel mai aplaudat, dar există și foarte multă generozitate. Actorul este în stare să muncească până la epuizare ca lucrurile să funcționeze bine în acea clipă efemeră, în care el apare pe scenă. Merită să muncești și pentru o clipă de glorie în care oamenii te admiră și te aplaudă.

Aveți vreun rol la care țineți în mod special?

Întotdeauna ultimul, cel din Producătorii. L-am făcut cu multă plăcere și cu dor de scenă pentru că după ce am devenit manager, munca de birou m-a copleșit. Dar acum am reușit să-mi formez o echipă și să am mai multă libertate.