Montând la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” spectacolul intitulat Dansul Delhi, spectacol în a cărui gramatică sunt topite șapte piese într-un act și în cheie declarat post-modernă scrise de atât de originalul și mereu surprinzătorul Ivan Vîrîpaev, regizorul Radu Afrim se detașează pentru a doua oară în această stagiune de propria modalitate de a face teatru. De aproape tot ceea ce înseamnă fundamentele, dar și ingredientele propriei lui estetici. Și a propriilor obsesii. Devenite de-a lungul timpului ceea ce, transferând în lumea teatrului un concept datorat lui Pierre Nora, am putea numi locuri de memorie.
Nu mai avem de-a face cu un spectacol de tip autodeclarat show și, în pofida faptului că în economia lui sunt inserate scurte secvențe de dans explicit, secvențe asociate unui alt gen de dans cu totul special, pe neașteptate născut din transformarea cuvintelor în gest ori mișcare, gesturi și mișcări pe care fiecare dintre componenții distribuției le execută, Dansul Delhi nu mai face apel la citate din arsenalul cabaretului ori al musicalului. În plus, lipsește bestiarul afrimian, lipsesc și microfoanele de concert plasate la vedere și utilizate ca atare, lipsesc deopotrivă ridicolul, grotescul, bizarul, fie ele chiar foarte bine controlate, ale personajelor.
Nici textul, dar nici Dansul Delhi nu au nimic în comun, dimpotrivă, cu tot ceea ce înseamnă teatrul de factură psihologică și cu toate acestea vedem pe scenă oameni ca noi. Oameni care mor ori care se află în așteptarea morții, oameni care primesc vești despre iminența morții sau despre trecerea pe celălalt tărâm a unor ființe apropiate. Iar atunci când le primesc, măcar în primul moment, fie nu simt nimic, fie nu știu cum să reacționeze.
Nici decorul creat pentru spectacol de foarte tânărul scenograf Cosmin Florea nu mai are în compunere nici urmă de bizarerii. Adică forme și formule menite să ia ochii. Nu mai vedem nici urmă de vegetație, de stufăriș, nu mai sunt nici insulițe delimitate de lacuri, nu mai avem parte nici de firme luminoase. Cosmin Florea a creat cu maximă sobrietate sala de așteptare a unui spital, pe laterala căreia se află o inimă imensă care, din când în când, palpită atât de puternic, încât pare a fi pe punctul să (se) crape. Să explodeze și să se transforme în ceva asemănător unor arșice.
În respectiva sală de așteptare se adună Ecaterina/Caty, tânără dansatoare de talent și creatoarea atât de controversatului și fascinantului „dans Delhi’’, Lera, criticul de dans care recunoaște că și-a falsificat deliberat propria viață, Andrei, bărbatul fatal care, mai întâi, fuge de adevăr și apoi, recunoscându-l, provoacă tragedii și Olga, soția înșelată a lui Andrei. Lor asociindu-li-se Asistenta medicală care nu își revendică decât rolul de observator. Mai există și un salon dotat cu un aparat de perfuzii, acolo unde vor ajunge rând pe rând, în calitate de pacienți aflați în vecinătatea punctului terminus al vieții, aproape toate personajele. Cu excepția clară a Asistentei, în mod ciudat imunizată tocmai prin faptul că, văzând zilnic oameni care mor, nu se teme de moarte. Or, această teamă pare cumva a funcționa drept element protector.
Decorul este parcă locul anume făcut, predestinat să absoarbă completările imagistice aduse de conceptul video propus de Andrei Cozlac, conceput care încorporează citate digitale din picturi datorate lui Edward Burne-Jones și Arnold Böklin în vreme ce în decor este inserată o reproducere după House on the Promenade de Léon Spilliaert. Încă un fapt demn de notat. Nu mai avem în acest spectacol ample inserturi muzicale, totul reducându-se, dacă îmi amintesc și am recunoscut bine, la fragmente din Don’t stop the Dance al lui Bryan Feri și la Reincarnation de Susanne Sundfor. Ceea ce nu reduce nicidecum complexitatea universului sonor al spectacolului.
Dansul Delhi face pereche, prin căutările de expresie teatrală cu totul noi pe care le probează, cu Pădurea spânzuraților de la TNB. Dar și reconstruiește o punte cu două spectacole mai vechi ale aceluiași Radu Afrim. Mă gândesc la superbul și atât de nedreptățitul și fără noroc Inimi cicatrizate, montat în 2006 la Teatrul din Constanța (și, Doamne!, cât de buni erau acolo Emilian Oprea, Mihai Smarandache, Nicoleta Lefter și Lana Moscaliuc) și la Vis. Toamnă pus în scenă în anul următor la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad.
Ce este totuși dansul Delhi? Un dans născut deopotrivă din ignorarea și din prea acuta, nemăsurata, nebuneasca asimilare a murdăriei și a suferinței. Un dans a cărui creatoare, o balerină renumită pe nume Ecaterina, care va plăti pentru el prețul suprem, a fost și indiferentă, și cinică, și disprețuitoare la adresa vieții și a semenilor săi, dar și un fel de recipient colector al tuturor acestor realități. Un dans al morții, moartea fiind unica realitate și certitudine a vieții.
Notabile mi se par trei creații actoricești. Mai întâi, cea a Adei Lupu, interpreta lui Caty, care are și stranietatea, și firescul, și cinismul, și implicarea cerută personajului. Pe urmă cea a Tatianei Ionesi, interpreta Lerei, amestec de savuros și de ieșiri patetice, de personaj cu comportament superior-burghez și admirație dusă până în pânzele albe a dansatoarei. Și, în fine, cea a Pușei Darie, mama roasă și de asaltul conveniențelor sociale, și de cancer care, în fața iminenței morții, cedează, se predă, își dezvăluie vulnerabilitățile.
Livia Iorga face din Asistenta medicală un personaj doar aparent decorativ, frivol și antipatic, dezvăluindu-i esența doar către finalul spectacolului. În care mai vedem și doi studenți la Facultatea de Teatru din localitate. Evoluția lui Dan Prisăcaru, interpretul lui Andrei, mi se pare un greu explicabil amestec de bine și de mai puțin bine, însă interpretul e tânăr, doar student în al doilea an, în vreme ce Marina Munteanu trece onorabil prin scenă, un personaj nu chiar foarte favorizat de partitură.
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași
DANSUL DELHI de Ivan Vîrîpaev
Traducerea: Elvira Rîmbu
Regia: Radu Afrim
Scenografia: Cosmin Florea
Video: Andrei Coslac
Cu: Ada Lupu (Ecaterina), Tatiana Ionesi (Lara), Dan Prisăcaru (Andrei), Pușa Darie (Mama), Livia Iorga (Asistenta) Marina Munteanu (Olga)
Foto: Odin Moise
Data reprezentației : 12 mai 2019
Exista un articol mai vechi legat de aceasta tema, concept, situație, semnat de către dna.MARTA PETREU…poate ar fi interesant sa o SUNATI (oficial) acceptând că tot timpul mai avem ceva de învățat (nu-i așa?) că nimic nu-i nou sub soare, că mai bine mai târziu decât niciodată, și în final, că nu sti niciodată ce poti găsi cercetând, acceptand, sau ce te așteaptă.