Dacă ar face o excursie la început de secol XXI şi s-ar întâlni în buncărul unui nou război troian cu personajele lui Katalin Thuróczy din piesa „Sandros”, probabil că Andromaca, Elena sau Hecuba ar avea un şoc. Întâi, pentru că ar constata cât de puţin s-a schimbat lumea şi apoi, pentru că şi-ar da seama de cât de ciudat arată să-şi vadă faţa nevăzută a existenţei lor scoasă la lumină cu voluptate crudă şi cu iz de hybris. În personajele scriitoarei cunoscute în România şi pentru alte două piese, „joi.megaJoy” şi „Scara pisicii”, se întâlnesc toate tarele unei lumi care între timp l-a cunoscut pe Freud şi gândirea lui ce se suprapune astăzi peste momentul când dezvăluirile şi afişarea intimităţilor, scormonirea în viaţa personală, au devenit de bonton.
Vorbim despre un text în care personaje de la începuturile lumii se găsesc faţă în faţă cu sfârşitul lumii şi care au parcurs toate existenţele până aici. Un nou război troian – o mică apocalipsă –, lumea noastră, pare-se, şi familia Hecubei aşteptând să se sfârşească războiul… Un fel de altă faţă a tragediilor antice, în care autoarea îşi propune mai mult decât demitizarea, o cercetare a felului în care au evoluat (sau au involuat) relaţiile dintre oameni în miile de ani care au trecut de-atunci.
Cum arată piesa lui Katalin Thuróczy în viziunea regizorală a lui Sorin Militaru? Premiera spectacolului „Sandros”, pus în scenă la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, a deschis ediţia din acest an a Festivalului „Zile şi nopţi de teatru european la Brăila”. Povestea, aşa cum e montată în Sala Studio a teatrului, îşi propune să dezvolte şi să atingă acele corzi din psihologia personajelor care să le dea credibilitate, fără să accentueze prea mult legăturile lor cu lumea antică. Motiv pentru care numele sună straniu cel puţin în prima parte, când par coborâte mai degrabă din lumea Sarei Kane, iar spaţiul ar putea fi oricând o cameră de spital de psihiatrie sau o încăpere oarecare dintr-un timp nedefinit. Faptul că regizorul alege mai degrabă un spaţiu aspaţial şi atemporal nu slujeşte cu adevărat ideii spectacolului, pentru că pe alocuri personajele sunt lipsite de identitate. Construindu-le pe toate la jumătatea distanţei dintre Antichitate şi lumea noastră – costumele, personalităţile lor –, totul rămâne în umbră, iar subtextul nu mai are puterea – şi poetică, şi psihologică – pe care ar putea-o avea. Sunt fiinţe care-şi justifică doar parţial înrudirea cu cele antice şi încă şi mai puţin cu cele contemporane. Cu piciorul în două lumi…
Pe scurt, povestea le aduce pe Hecuba, Andromaca, Helena, Casandra şi Polixena împreună sub acelaşi acoperis, într-un buncăr unde încearcă să supravieţuiască şi aşteaptă sfârşitul războiului. Hecuba este un fel de femeie-dictator, cu o personalitate dominatoare, zdrobitoare, crudă şi vicleană, care profită de bătrâneţe ca să-şi chinuiască şi nurorile, şi fiicele. Din patul plin cu dantele şi cutii adunate toate în jurul ei conduce lumea (lumea pe care o mai are la dispoziţie). Liliana Ghiţă se lasă în voia propriilor mijloace actoriceşti şi, deşi le pică adesea în plasă, construieşte în Hecuba un personaj cu presonalitate puternică. La fel Cristina Drăghici, proaspăt absolventă a UNATC Bucureşti (premiul pentru cea mai bună actriţă la Gala Absolvenţilor în acest an), creează în Andromaca probabil cel mai coerent personaj din spectacol, deşi se simt în jocul ei adieri, să zicem, din Maşa lui Cehov… O combinaţie de forţă distugătoare, furie şi suferinţă, Andromaca din spectacolul lui Sorin Militaru aduce cu ea toate frustrările sexuale pe care femeia le poate exprima public de o sută şi ceva de ani încoace.
Helena, în schimb, în interpretarea Emiliei Mocanu, rămâne doar o copie palidă a unei impresii despre personaj. Nici jocul copilăresc-erotic pe care-l joacă de câteva ori cu Sandros, nici forţa femeii care a declanşat războiul nu sunt duse până la capăt în construcţia ei scenică.
Şi dacă Polixena (Claudia Bratu), un rol aproape ingrat – femeia care n-a fost lăsată de mama ei să se căsătorească, femeia ţinută ca-ntr-o temniţă, care tânjeşte după dragoste şi leagănă copilul Andromacăi – este o propunere interesantă regizoral şi mai ales actoriceşte, în cazul Casandrei lucrurile se schimbă. Nu pentru că Lana Moscaliuc nu şi-ar asuma personajul sau indicaţiile regizorale – este poate partitura cea mai complicată -, ci tocmai din acest motiv. În cazul Casandrei, regizorul forţează nota şi propune un personaj pleonastic, ducând-o până într-o zonă cu accente naturaliste… O Casandra mai puţin previzibilă, fără crize de nebunie şi fără lentile de contact care dau o stranietate forţată, ar fi avut, cu siguranţă, mai mult forţă, pe ideea „less is more”.
Ceea ce se întâmplă între femei în buncăr, în aşteptarea care pare nesfârşită, e un mic univers în sine. O plasă de relaţii inteligent ţesute pe scenă, scopul fiind dezvăluirea degradării. Şi felul cum funcţionează un univers concentraţionar – căci în buncăr asta se întâmplă, femeile sunt prizonierele timpului, ale lor însele, ale propriilor frustrări şi neputinţe, şi fiecare este victima celeilalte. Sandros, băiatul care aparţine altei lumi, teleportat aici, este însă „nerezolvat” din punct de vedere regizoral. Motiv pentru care Dorin C. Zachei creează un personaj indecis, nici copil (cum l-a creat autoarea), nici bărbat cu probleme psihice (cum l-a dorit regizorul)… Rămâne doar o apariţie simpatică, venită de niciunde.
Dacă spectacolul ar rezolva câteva dintre problemele de ritm, dacă s-ar tăia câte ceva din scene, precum cea în care geamantanele sunt scoase de sub pat (mult prea lungă şi repetitivă), dacă pentru copilul Andromacăi s-ar găsi o soluţie mai bună decât o păpuşă înfăşată (trăim într-o epocă în care convenţia funcţionează ciudat – imitaţia de acest tip e mai necredibilă decât… braţele goale care ar legăna un copil, mai ales în contextul general al montării), „Sandros” n-ar avea decât de câştigat.
Print