Prima întâlnire a publicului bucureștean cu creaţia regizorului georgian David Doiashvili (n. 1971, Tbilisi) a avut loc în 2015, la Festivalul Internaţional NETA, organizat şi găzduit de Teatrul Naţional Bucureşti. Spectacolul său – „Visul unei nopţi de vară” de William Shakespeare, produs la Teatrul Muzical şi Dramatic de Stat „Vaso Abashidze” din Tbilisi (al cărui director şi regizor artistic este din 2004) – a dezvăluit o citire modernă a textului clasic, o imagine scenică puternică, în alb şi negru, dar şi o trupă tânără, remarcabil antrenată. Un an mai târziu, regizorul a fost invitat la TNB să monteze „Regele Lear” de Shakespeare, iar acum – „Livada de vişini” de Cehov.
Pe lângă spectacolele de la teatrul pe care îl conduce, Doiashvili a montat în întreaga lume, din America până în Asia, şi titluri precum „Macbeth”, „Cyrano de Bergerac”, „Vrăjitoarele din Salem”, „Azilul de noapte” sau „Omul pernă” i-au adus recunoaşterea internaţională. Iar unul dintre principalele sale obiective ca regizor şi manager este integrarea teatrului georgian în rândul celor europene.
Cu David Doiashvili am stat de vorbă la Bucureşti, în Teatrul Naţional, într-o zi de repetiţii la „Livada de vişini”. Fusese o zi grea, foarte grea, o zi din cele care schimbă destine. Regizorul a acceptat, însă, dialogul şi s-a destăinuit. Între timp, spectacolul a avut premiera internaţională în cadrul Festivalului de la Tbilisi, urmând ca premiera naţională să aibă loc pe 11 noiembrie.
Cum a fost reîntâlnirea cu trupa Naţionalului bucureştean?
A fost foarte bine. Actorii sunt buni, îmi plac foarte mult şi datorită lor am revenit. Probabil că, pentru un regizor, cel mai important e momentul în care actorii încep să-l înţeleagă. Ei fac un efort să mă înţeleagă, la fel şi eu, iar această relaţie contează enorm. Sincer, datorită lor m-am întors.
„Livada de vişini” este un must pentru oricare regizor şi există o lungă istorie a montărilor sale – în lume, în România, la TNB. Aţi mai montat textul undeva, cândva?
Nu, niciodată. Am avut o încercare pe la 19-20 de ani, dar am început să lucrez „Trei surori”. Apoi mi-am zis că Cehov nu este autorul meu. Şi după aceea nu m-am mai întors niciodată la el. Au trecut, însă, atâţia ani şi m-am gândit că, poate, ar trebui să revin la Cehov, pentru că am deja altă experienţă – de viaţă şi de teatru. Şi poate am noroc şi voi descoperi că, de fapt, este autorul meu. Şi am spus: Hai să facem „Livada…” Pentru mine, piesa e foarte actuală. Cred că azi putem să-l citim altfel pe Cehov, să-i descifrăm altfel temele.
V-a urmărit, peste ani, această „relaţie personală” cu Cehov?
Atunci eu credeam că Cehov trebuie montat cu multe pauze, că nu trebuie să se întâmple mare lucru. Personajele stau şi suferă pur şi simplu. S-au adunat tot felul de clişee despre Cehov… Apoi am început să-i citesc Scrisorile, mai ales pe cele din ultima perioadă a vieţii. Şi într-o zi am descoperit un răspuns genial pe care i-l dădea soţei lui, actriţa Olga Knipper, cea care a jucat-o pe Ranevskaia. Ea îi scria cam aşa: „Noi am citit piesa ta, ne-a plăcut foarte mult, dar n-am putut înţelege nicidecum de ce e o comedie. Explică-ne, te rog!” Şi a urmat răspunsul genial al lui Cehov. Era anul 1904, era deja foarte bolnav, se afla la Yalta şi a scris următoarele: „Acum e luna mai, în jurul meu totul înfloreşte, iar eu voi muri în curand. Asta nu este, oare, o comedie?!” Şi atunci am început să mă gândesc că Cehov trebuie citit cu totul altfel, fără toate acele clişee. Şi-am mai citit apoi o altă scrisoare despre un spectacol cu „Livada de vişini” pe care l-a văzut: „Totul a fost foarte bine, dar a fost atât de plicticos…” Deci nu trebuie să montăm un Cehov plicticos. Asta încerc acum să fac: să găsesc un limbaj împreună cu artiştii, iar procesul este foarte plăcut. Dacă îl găsim, totul o să fie în regulă.
După premiera de la Teatrul de Artă din Moscova, Cehov îl acuza pe regizorul Stanislavski că i-a distrus piesa: „De ce vorbim de atâtea lacrimi în piesa mea? Unde sunt ele? De multe ori apar cuvintele “printre lacrimi”, dar ele descriu doar expresia de pe feţe…”
Da, mai există o scrisoare foarte importantă pentru mine, în care Stanislavski îl întreba pe Cehov dacă a alcătuit corect distribuţia. Iar Cehov îi răspunde că e o idioţenie absolută ca Olga Knipper să fie distribuită în Ranevskaia. Ea n-ar putea s-o joace decât pe Charlotta… Autoironia lui Cehov şi profunzimea sa imensă trebuie să meargă împreună în spectacol. Dacă voi reuşi asta, eu mă voi declara mulţumit.
Paradoxal, poate, dar „o piesă e clasică atunci când e modernă” – declara un mare regizor român, Liviu Ciulei, în timpul repetiţiilor cu „Visul unei nopţi de vară” (Teatrul Bulandra, 1991). Aţi vrut să demonstraţi modernitatea textelor clasice pe care le-aţi montat?
Eu nu modific niciodată textul. Am o atitudine foarte respectuoasă faţă de autor. Vreau doar să-i citesc altfel piesa şi să descopăr ce se ascunde în spatele ei. De multe ori, când sunt la repetiţii, mă întreb: Dacă aici ar fi stat Cehov, ce mi-ar fi spus? Şi mi se întâmplă să fiu bătut uşor pe umăr şi întrebat: „Ce faci acum?!” Şi opresc repetiţia şi spun: Nu, asta-i o idee proastă. Pentru mine, există acea cenzură a autorului: nu ţi-e permis orice. Cehov are sensul lui de interpretare şi, dacă nu-l prinzi, te trezeşti că nu mai joci Cehov, ci Gorki.
Ce aţi descoperit acum, în spatele „Livezii de vişini”?
Cred că fiecare dintre noi a avut cândva o viaţă frumoasă. Cu toţii ne aducem aminte de o copilărie frumoasă, de mamă sau de ceva frumos ce ni s-a întâmplat în viaţă. Ne aducem aminte cum am început să ne construim relaţiile în copilărie, ne aducem aminte în ce credeam. Credeam că oamenii sunt buni, că dragostea există, că există prietenie, că totul e minunat. Dar – încet, încet – începem să ne distrugem viaţa şi ne transformăm în nişte creaturi îngrozitoare, care nu mai au nimic frumos, nu mai cred în nimic, nici în prietenie, nu mai au credinţă. De ce oare facem asta? De ce ne distrugem livada noastră de vişini? De ce-o tăiem? De ce dispar toate lucrurile frumoase şi rămânem într-o lume urâtă, îngrozitoare, fără frumuseţe? Eu despre asta vreau să vorbesc.
Spectacolul răspunde la asta?
Da, cred că da. După ce am construit partea întâi şi am început partea a doua, am oprit tot. Descoperisem că avem scene frumoase, o lumină frumoasă, dar trebuia să fie exact invers, să mergem într-o altă direcţie. După prima parte unde totul e foarte frumos, publicul trebuie să se întrebe şi apoi să-şi dea seama de ce distrugem totul, de ce tăiem, de ce procedăm aşa. Cehov are o replică genială: „În piesele mele nu se întâmplă nimic. Oamenii stau, beau ceai şi, în timpul ăsta, destinele lor se sfărâmă.” Azi stăteam la repetiţie, trebuia să mă concentrez la asta, dar am primit un mesaj din Georgia: „Tatăl dumneavoastră este internat în spital, a făcut un atac de cord.” Şi o jumătate de oră n-am ştiut ce să fac. În timp ce eu beam ceai, destinul meu se schimba. Cum să găsesc acest adevăr şi pe scenă? Dacă obţin asta, atunci pot să spun: Da, spectacolul meu a reuşit.
Spectacolele dumneavoastră sunt foarte puternice vizual – multe, în alb şi negru: „Visul unei nopţi de vară”, „Macbeth”, „Omul pernă”, „Regele Lear”, acum şi „Livada de vişini”. De ce vă atrage într-atât forţa non-culorilor?
Poate din cauză că şi eu sunt în situaţia în care văd totul în negru şi alb. Eu mi-am tăiat livada mea de vişini. Mă întreb de ce am făcut asta, unde au dispărut toate lucrurile frumoase pe care le-am învăţat… De exemplu, la Cehov, după căldura unei scene, vine brusc o replică foarte rece. Apoi vine o replică schimbând iarăşi totul. Ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Şi-n viaţă e la fel: stăm, discutăm şi vine o vorbă care schimbă absolut totul. Apoi vine o altă replică şi iarăşi schimbă. E o permanentă alternanţă rece-cald. Tot timpul trebuie să schimbi ca să găseşti. E foarte greu să obţii asta…
Nu aţi schimbat mai deloc echipa de actori cu care lucraţi din nou la TNB. Totuşi, mărturiseaţi într-un interviu că nu sunteţi genul de regizor care se împrieteneşte cu actorii…
Asta nu e prietenie. Pentru mine, prietenia înseamnă altceva. Dar eu iubesc artiştii şi am încredere în ei. Deci e vorba mai mult de încredere. Dacă asta se va transforma în prietenie, atunci o să lucrez cu o trupă nouă.
Şi la „Regele Lear” şi la „Livada de vişini” aţi lucrat cu o echipă de actori foarte tineri. Îi preferaţi?
Nu neapărat. Am întâlnit la TNB nişte artişti mari şi ador să lucrez cu ei. De exemplu, pe Mihai Constantin îl iubesc foarte mult şi mi-e foarte uşor să lucrez cu el. A jucat Regele Lear, acum e Firs, bătrânul servitor. Dar… da, îmi place să lucrez cu tineri, pentru că au altă energie, înţeleg noul suflu, noua respiraţie. Eu chiar învăţ de la ei când mă uit ce fac, cum fac, cu ce energie. Încet, încet împrumut de la ei, poate fur… Îmi place să lucrez cu tineri şi trebuie să le dăm şansa de a juca. Deocamdată nu au foarte multă experienţă, dar dacă vor începe să lucreze mult – şi ei fac tot posibilul (cel puţin la repetiţiile mele) –, eu cred că din ei se pot naşte actori foarte buni. Au potenţial.
Mai sunteţi profesor în Georgia?
Am predat la Universitatea de Teatru şi Film din Tbilisi, dar, după un an, mi-am dat seama că sunt un profesor îngrozitor. Ca să fii bun pedagog îţi trebuie un har aparte, chiar un har de la Dumnezeu. Am descoperit că eu nu-l am. Asta nu înseamnă că sunt un regizor bun sau prost. N-are nicio legătură. Să fii regizor înseamnă altceva decât să fii profesor şi să educi tineri. Mie îmi lipseşte acest har. De aceea am refuzat să mai predau, dar, de vreo cinci-şase ani, mi se tot spune: „Hai, ia o grupă nouă, îţi creăm condiţii să nu vii la facultate, să vină ei la teatru.” Dar eu simt că nu am crescut suficient. Dacă eşti un pedagog prost, trebuie să te sinucizi. E îngrozitor! Pentru că asta nu ţine doar de tine, ci şi de cei 12-14 tineri pe care îi nenoroceşti. De aceea, probabil, mai am nevoie de ani pentru a înţelege cum trebuie să lucrez, ca profesor, cu tinerii…
Aţi rostit în acest interviu cuvinte-cheie precum tinereţe şi energie. Sunt exact cele pe care le-am folosit în toate cronicile mele la spectacolele Teatrului Muzical şi Dramatic „Vaso Abashidze” din Tbilisi, instituţie pe care o conduceţi de treisprezece ani. Mai aveţi timp să fiţi şi director?
Acum am, pentru că teatrul se află în renovare. Şi am timp să montez în mai multe locuri. Lucrez şi în Georgia cu trupa, dar aştept să avem gata scena noastră mare. Probabil că peste un an n-o să mai am timp să merg încolo-ncoace sau mă voi limita la o singură ieşire în străinătate. Acum, însă, merg în Ungaria să montez „Medeea” la Teatrul Naţional din Budapesta, apoi în Coreea pentru „Furtuna”, apoi la Frankfurt… E o nebunie…
De care spaţiu vă simţiţi mai atras – cultural sau geografic?
Pentru mine, cel mai important e modul în care decurg repetiţiile. Nu mă interesează unde mă aflu sau cum e timpul de afară. Cel mai important e procesul dintre mine şi artişti. Dacă se naşte acest proces, nu contează unde sunt, mi-e absolut indiferent. Dacă nu există, începi să te întrebi unde te afli, în ce oraş, de ce e atâta soare, de ce nu e la mare…
Dar unde vă simţiţi „acasă”? Unde vă e „livada de vişini”?
„Livada mea” nu mai există… De-asta mă plimb prin toată lumea, s-o caut: poate e aici, poate e în Polonia, poate în America… Nu ştiu, caut. Undeva, pe parcurs, am pierdut-o…
Traducător: Corina Druc
Print