„Toate filmele mele înfățișează lumi ciudate în care nu poți intra decât dacă le construiești și apoi le filmezi. Asta este cel mai important pentru mine într-un film. Pur și simplu îmi place să pătrund în lumi ciudate.” Așadar, pe bună dreptate David Lynch a intrat rapid în categoria regizorilor de film „ciudați” care surprind lumi abstracte, iraționale, ușor suprarealiste, lumi ermetice, cu totul speciale, care în timp au dus la crearea unui anumit stil ușor recognoscibil. Stilul lui Lynch nu va duce niciodată la explodarea box officeului și e departe de tot ce înseamnă Hollywood, în ciuda faptului că a fost nominalizat de patru ori la premiile Oscar și de trei ori la Globurile de Aur mai ales pentru filmele sale „Omul elefant”, „Catifeaua albastră” și „Mulholland Drive”. El însuși e conștient că opera sa nu este și nu poate fi comercială, din moment ce nu-și propune să fie pe înțelesul tuturor și în general nu are scopul de „a vinde” sau de a crea vedete pe bandă rulantă. Fără a încerca să-și câștige un public fidel, aproape fără a încerca să se impună propriu-zis, David Lynch și-a urmat drumul pe care parcă l-a întrevăzut de la primele scurtmetraje realizate în școală așa cum a vizionat în mintea lui lumile fantastice care scapă realității printre degete, la limită, precum imaginea reală care se reflectă în oglindă și totuși, la o privire mai atentă, descoperi că este distorsionată. Încă din tinerețe, cu stilul său inconfundabil, cu înfățișarea sa pe care numai timpul ireversibil a putut s-o modifice, David Lynch a fost un hipster autentic care, deși s-a dezvoltat mai mult într-un mediu underground, obscur, fără un public fidel, a reușit să se impună fără a fi în totalitate înțeles și în ciuda exegezelor asupra filmelor sale, încă nu s-a ajuns la o concluzie finală pentru „ce a vrut artistul să spună”.
În 1946 se năștea în Missoula, Montana, David Keith Lynch al cărui tată l-a plimbat în copilăria sa dintr-un stat în altul, fiind un cercetător științific obligat să-și schimbe foarte des domiciliul. Încă de mic a început să studieze cu precădere arta plastică, imaginându-și că la un moment dat ar putea deveni pictor. Așa a început de fapt aventura în cinematografie. David Lynch povestește că era student la Academia de Arte din Pennsylvania și picta în același loc în care locuia, atunci a avut prima sa viziune despre ce înseamnă filmul. „Aveam un spațiu în formă cubică într-un studio mare de la școală în care pictam. Într-o noapte mă aflam în acest cub, pictând o grădină imaginată tot în timpul nopții, aproape neagră cu niște frunze verzi. Mă uitam la această pictură și am auzit un vânt, apoi am văzut frunzele verzi mișcându-se și am spus: <O pictură în mișcare!> Din acea experiență s-a născut primul meu scurtmetraj.” Apoi au urmat câteva filme care i-au adus și o bursă până la crearea lui „Eraserhead” la care a lucrat obsesiv în jur de patru sau cinci ani într-o vilă cu 55 de camere, suspendată pe un deal și înconjurată de câteva hectare de pământ, o imagine parcă ruptă din „Sunset Boulevard”. Căsătorit încă de la 21 de ani, David Lynch, ca de atâtea ori, s-a inspirat din propria lui dramă pentru a înfățisa căsnicia eșuată a unor tineri abia deveniți părinți, într-un univers vecin cu nebunia, cu puternice influențe suprarealiste, dar al cărui miez rămâne de o simplitate uluitoare, o dramă de familie cât se poate de comună. Începând cu „Catifeaua albastră”, stilul său a prins contur și, dincolo de ciudățenia sa, a ieșit la iveală o vocație pentru mister care în timp i-a devenit specifică, un fel de barometru aplicabil tuturor filmelor sale.
Pentru David Lynch fiecare dintre noi este un detectiv care caută insistent ceva la capătul drumului. Pentru David Lynch lumea aceasta este îmbibată în absurditate, iar oamenii fac constant atât de multe lucruri ciudate, încât la un moment dat reușesc să nu mai vadă absurdul din jurul lor. Pentru David Lynch, într-un fel, toate filmele se reduc la a intra în visul altcuiva. Din momentul în care „Twin Peaks” a fost preluat de televiziunea americană, nimic nu a fost mai la fel. Regizorul care nu reușea să facă pe nimeni să înțeleagă în totalitate creațiile sale, ajungea la începutul anilor ’90 să modifice destinul așa-ziselor seriale care trebuiau să fie cât mai facile și cât mai ușor de urmărit. „Twin Peaks” rupea convenția, deși primele episoade pilot nu au avut un succes fulminant imediat. În deschiderea primului episod, pe muzica inconfundabilă creată de Angelo Badalamenti, Jocelyn Packward, interpretată de actrița Joan Chen, își înroșea puternic buzele prezicând într-un fel sângele care urma să se reverse peste micul oraș imaginar Twin Peaks, o lume liniștită și pașnică ce clocotea pe dinăuntru. Nimeni nu a putut prezice că o nouă eră începea și o nouă modă avea să cucerească spectatorii odată cu această capodoperă care s-a născut într-o cafenea, la masă cu Mark Frost, moment în care lui David Lynch i-a venit în minte imaginea unei fete moarte. Laura Palmer, unul dintre personajele principale, este, de fapt, un caracter care prin absența sa scormonește în viețile tuturor până când un detectiv FBI vine să pună capăt crimei mister, afundându-se în cele din urmă într-o lume fără sfârșit a subconștientului. David Lynch nu a făcut vreodată comentarii privitoare la teatru, nu este unul dintre acei regizori care a avut contact cu scena, dar a fost mai întâi un artist al imaginii pe pânză, apoi al imaginii în mișcare. Lumile de dincolo învăluite în cortine roșii care ascund un labirint invizibil, contrastul dintre real și fantastic realizat prin elemente de decor sau de culoare, capacitatea de a crea simboluri din obiecte, misterul care se naște din gânduri pe jumătate spuse, personajele puternice, aproape cu o dublă psihologie, toate acestea devin la un moment un univers care parcă se desfășoară pe o scenă. „Twin Peaks” a fost un spectacol care a cucerit definitiv un nou teren în televiziune, cel al spectatorului educat care poate urmări o poveste complicată, la limita dintre real și fantastic, dramă și mister. La fel ca în teatru, în „Twin Peaks” convenția este că nimic nu este ceea ce pare a fi. Ne prefacem că aceasta e realitatea, dar suntem conștienți că dincolo se deschid coridoare interminabile care nu știm unde duc. Fellini și Bergman sunt regizorii care l-au inspirat pe David Lynch, preluând de la primul o ușoară briză de mister și neînțeles, iar de la al doilea adâncimile psihologice adeseori insurmontabile. Acestor influențe li se adaugă o pasiune pentru Franz Kafka, în mod special pentru nuvela sa „Metamorfoza”, metaforă și poveste care îi caracterizează atât de profund opera cinematografică.
În procesul de creare David Lynch este atașat de „idee” pe care o consideră sursa oricărei inspirații. Ideea care îți vine în minte pe neașteptate, de care te îndrăgostești, pe care o notezi pe o bucată de hârtie și la care te reîntorci până când ai un puzzle complet și o formă în care poți pune această idee. Adept nedeclarat al lumilor ascunse, însă declarat al practicării meditației transcendentale încă din 1973, David Lynch a fondat în 2005 o fundație care promovează conștientizarea bazată pe educație și pace și care este dedicată studenților, persoanelor traumatizate, depresive etc. Filosofia sa de viață se bazează pe o ecuație simplă: „Toate ființele umane sunt minunate, chiar dacă nu ne învață asta la școală.” Pentru David Lynch „în fiecare dintre noi există inteligență fără limite, binecuvântare, fericire, creativitate, energie, iubire și pace. Noi trăim la suprafață, dar dincolo de ea există această comoară. Eu sunt un adept al meditației transcendentale practicată de Maharishi Mahesh Yogi. Este o tehnică mentală, o formă de meditație antică pe care el a adus-o în vremurile noastre. Este ușor de practicat, fără efort, nu este o formă de meditație care ține de concentrare sau contemplare. Orice activitate mentală te ține la suprafață, dar această tehnică te duce, simplu și fără efort, mai aproape de sursa gândului și de conștiința pură.”
„Lost Highway” sau „Mulholland Drive” nu sunt în niciun caz opere care celebrează bunăstarea spirituală sau comorile umanității. În fond, și David Lynch ține un discurs despre o lume bolnavă, dar fără a-i ucide corola de mister care o înconjoară. Răul găsește întotdeauna căi de a se manifesta, portaluri prin care să irupă în realitatea cotidiană. Lynch doar urmărește traseul acestui fir și modul în care el modifică întregul peisaj, la fel cum o picătură de cerneală colorează ceea ce e nevăzut, poate încă pur. Iar din 2017, cel puțin portalurile din „Twin Peaks” se vor redeschide și cortina va fi trasă pentru noi investigații asupra lumii sau a visului, sau a lumii pe care David Lynch o visează acolo, în transcendentalul care și-a pus amprenta asupra creațiilor sale.
Print
Text de păstrat pentru nopțile lungi!