Sunt ani buni de când la Bacău, în fiecare primăvară, sunt martoră la acest frumos festival de monodramă, care, e-adevărat, și-a modificat numele, și-a mai schimbat pe ici, pe acolo, regulile, și-a schimbat directorii și selecționerii, dar s-a încăpățânat să reziste. Se întâmplă întotdeauna primăvara, uneori prinzi o zăpadă întârziată, alteori liliac înflorit, alteori e soare frumos și alteori vânt crunt, ca acum, dar întotdeauna, în toți acești ani, în Teatrul din Bacău am simțit o atmosferă specială, un soi de căldură, și de pasiune, și de inocență, care face ca acest festival – acum numit Bacău Fest Monodrame – să aibă un farmec aparte. În acest an, egida sub care se desfășoară este „Scena e a ta!”.
Festivalul de-abia s-a deschis, duminică seara, pe 15 aprilie, cu o premieră. „Dragă Elena Sergheevna” după Ludmila Razumovskaia, în regia lui Mădălin Hîncu, proaspăt nominalizat la Premiul pentru Debut la Gala UNITER din această primăvară. Concursul propriu-zis încă n-a început la Bacău, dar spectacolul lui Mădălin Hîncu vine cumva în continuarea unui program început în urmă cu ceva vreme, sub directoratul Elizei Noemi Judeu, care urmărește o formă de împrospătare a repertoriului și își propune să creeze un fond mediu bun, pentru apariția performanței. Ceea ce este foarte important, în condițiile în care, în toți acești ani, de când vin la Bacău, am văzut tineri, foarte mulți tineri care umplu sălile și sunt foarte interesați de teatru – de altfel există tradiția unui premiu pe care ei îl acordă la fiecare ediție a festivalului, Premiul „Ștefan Iordache”.
„Dragă Elena Sergheevna” este un spectacol valoros exact în acest context. E un spectacol cu mesaj puternic, care vorbește despre conflicte puternice între generații, care pune probleme acute, e bine construit, e interpretat corect și are un ritm în cea mai mare parte bine susținut. De altfel, „Dragă Elena Sergheevna” e un text care a avut destul succes în România și a fost montat de mai multe ori în ultimii ani.
Pe scena Teatrul Bacovia, Mădălin Hîncu propune o versiune interesantă, care chestionează în aceeași măsură binele și răul și le arată multiplele fațete. De altfel, am s-o spun de la început, acesta este principalul merit al spectacolului, faptul că se joacă inteligent cu nuanțele și că deschide întrebări și nu oferă răspunsuri pe tavă. Spațiul, așa cum e el conturat de scenograful Răzvan Bordoș, e în același timp funcțional și construit la limita dintre metaforă și concret, o încăpere care se îngustează în adâncime, cu un ușor efect trompe l’œil, cu pereți acoperiți de fotografii în alb-negru, cu obiecte mai degrabă simple și trădând sărăcia, cu bucăți de faianță lipsă de pe perete, un interior care conturează inteligent personajul care îl locuiește. Locuința Elenei Sergheevna este, în fond, cea mai bună descriere a ei. Sobrietate, vise frânte, sărăcie, resemnare, singurătate…
Aici, vor veni cei patru elevi să-i spună „la mulți ani” de ziua ei și să-i aducă daruri și flori. (Dacă s-ar vedea mai puțin că florile sunt de plastic sau, dacă florile ar fi chiar naturale, spectacolul ar câștiga puțin la nivel de imagine și de sens…) Apoi, tensiunea crește treptat, după ce intenția reală a elevilor începe să devină limpede. Dar regizorul pregătește terenul și, din privirile lor, simți încă de la început că se pregătește ceva… că în spatele florilor, al urărilor, al șampaniei în cupe de cristal și-al dansului se ascunde ceva.
Iar intențiile încep să se deconspire. Cei patru elevi au venit ca să obțină note mai bune la examenul final și, mai mult, ca să obțină cheia de la seiful în care erau încuiate lucrările și să le înlocuiască. Noaptea care urmează îi va dezvălui fiecăruia caracterul, spaimele, visele, credințele, conturând mici universuri separate, prăpastii între oameni și generații.
Firuța Apetrei o interpretează corect pe Elena Sergheevna. Întâi surpriza, bucuria, apoi momentul de slăbiciune în care-și amintește de tinerețe, apoi aerul profesoral, intransigența, toate sunt atent interpretate. Ce lipsește? Poate ceva din clocotul interior, acel ceva puternic și autentic, care la un moment dat ar trebui să fie copleșitor și să determine vântul schimbării în elevii din fața ei.
De partea cealaltă, elevii, reprezentanții unei lumi noi, pentru care vechile valori, valorile profesoarei lor de matematică, nu înseamnă nimic, sunt interpretași de Ștefan Alexiu, Eduard Burghelea, Minodora Broscoi și Tudor Hurmuz. Veșnica problemă a tinerilor absolvenți de actorie este valabilă și aici: dicția. Sunt momente în care nu se înțelege aproape nimic din ce spun. În schimb, compensează la nivel de energie. Și toate vorbele lor, toate monologurile în care pun problema șabloanelor în care școala le așază viețile, obligându-i la ticăloșii, toate problemele unei noi generații, pe care ei le ridică una după alta, etalându-și frustrările unor vieți cărora vor să le schimbe coordonatele, totul sună extrem de credibil.
Ștefan Alexiu în Volodea, maestrul acestui experiment, tânărul care se dorește diplomat și care vrea doar să arate că orice se poate obține, mai ales o cheie de la un seif, interpretează un puști diabolic și inteligent, arogant, dispus să meargă până în pânzele albe și a cărui energie pe scenă se simte puternic, dominatoare. Eduard Burghelea îl construiește pe Vitea bazându-se în primul rând pe datele sale fizice, e puternic, atletic și face act de farmecul lui. Îi scapă însă tocmai acea sensibilitate de care vorbește Elena Sergheevna atunci când spune că el e cel mai bun dintre ei, că el e cel manipulat… Tudor Hurmuz, în Pașa, e oscilant, are momente de forță reală, ca acela când vorbește despre bine și rău în opera lui Dostoievski, și apoi are momente în care e mai palid… La fel și Monodora Broscoi în Lida, care are scene de reală forță, scene extrem de convingătoare, în care pare să aibă toată dreptatea din lume, urmate de altele în care e ușor oscilantă. Însă trecerile de la o stare la alta, momentele de conștientizare din final, tensiunea din final, la fel și ambiguitatea, sunt toate bine dozate și frumos echilibrate.
Și tocmai această ambiguitate este marele câștig al spectacolului. Ce înseamnă să fii bun într-o societate coruptă? se întreabă Mădălin Hîncu, mărturisind că nu știe… Dar, dincolo de asta, spectacolul chestionează pe alocuri, acolo unde textul îi permite, însăși natura acelui „bine” încetățenit și lasă loc pentru multe interpretări.
Teatrul Municipal Bacovia
„Dragă Elena Sergheevna” după Ludmila Razumovskaia
Regia: Mădălin Hîncu
Scenografia: Răzvan Bordoș
Distribuția: Firuța Apetrei, Ștefan Alexiu, Eduard Burghelea, Minodora Broscoi, Tudor Hurmuz
Print