De ce chinuiţi copiii la teatru?

Eram la Oradea, la Festivalul de Teatru Scurt. Era târziu, în jur de zece seara, era frig, pentru că spectacolul se întâmpla afară, pe o scenă special construită, spectatorii primiseră pături şi se înveliseră cu ele. Se juca „În inima nopţii – Episodul Hamlet”, în regia lui Gavriil Pinte. Asta, ca să vă faceţi o mică idee despre peisaj.

„În inima nopţii – Episodul Hamlet” are un text complicat, construit cu texte inserate din comentariile lui George Banu şi Monique Borie despre „Hamlet”, despre noapte etc. Un spectacol şi mai complicat a cărui calitate n-am s-o discut acum, cu multe artificii tehnice, cu aşa-zise referiri la perioada comunistă, cu infratext şi tot ce mai trebuie. Şi, cum spuneam, era seara târziu şi frig… În acest „prietenos” mediu, un copilaş de vreo 5 anişori într-o parte a publicului şi un altul, parcă un pic mai mărişor, în cealaltă parte. Imaginaţi-vă ce a urmat! Sigur că mamele sau tăticii sau bunicii copiilor s-au străduit să-i facă să se uite atenţi la ce se întâmpla pe scenă şi sigur că erau nişte copii foarte bine crescuţi şi au stat cât de cuminţi au putut ei o chinuitoare oră şi jumătate, dar întrebarea e „De ce?”

Partea cea mai simpatică este că multe dintre „comentariile” sau „intervenţiile” lor erau absolut delicioase. Imaginaţi-vă reacţiile la apariţia fantomei tatălui lui Hamlet, un fel de păpuşă din celofan care cobora de undeva de sus! Şi aşa mai departe… cam cu toate scenele. De-abia spre final „interesul” le-a scăzut la zero şi li se închideau ochii de oboseală. Erau, evident, chinuiţi, stând în frig şi cu nişte oameni în faţa lor care făceau gălăgie şi strigau unii la alţii şi ei nu înţelegeau ce se întâmplă.

Astfel de scene se întâmplă adesea în multe dintre teatrele din Bucureşti şi din ţară, fie că e vorba de „Furtuna” de la TNB, unde un copilaş de vreo 4 anişori a muşcat dintr-o mingiuţă până când a scăpat-o şi a început să plângă, negru de supărare că se pierduse printre rânduri sau, aşa cum scris Lia Bugnar într-o postare pe Facebook zilele trecute, alţii vin chiar cu jucării zornăitoare… Bieţii actori şi bieţii copii!

Dincolo de partea simpatică şi de faptul că, până la urmă, toată lumea se amuză când e un copil în preajmă şi nimeni nu se supără dacă îl deranjează în timpul spectacolului, la o adică îl iartă şi actorii, că ce vină are el?! Dincolo de faptul că probabil cei care vin cu copilul la teatru o fac pentru că n-au cu cine să-l lase acasă, apare o problemă mai „gravă”. Copilul cu pricina – şi nu e doar unul, sunt mulţi şi în mai toate teatrele – s-ar putea să ajungă să urască teatrul pentru totdeauna. Ce-ar putea să înţeleagă un copil de cinci ani din „Episodul Hamlet”? Că era o chestie chinuitoare, că era frig şi îl înfăşase mama în pătură, dar nu avea voie să doarmă acolo şi că nişte oameni ciudaţi se învârteau prin jurul lui, urlau unii la alţii, spuneau vorbe pe care el nu le înţelegea şi el punea întrebări la care nu i se răspundea, de genul: „Mami, dar de ce se urcă acolo? Mami, dar ce e în cutia aia? Mami, dar ce zice?” Şi nu va dori prea curând să mai intre într-o sală de teatru…

Desigur, în raport cu universul, faptul că un copil ajunge să urască teatrul pentru că l-au dus părinţii în momentul nepotrivit, la spectacolul nepotrivit, la vârsta nepotrivită înseamnă o picătură de apă într-un ocean. Dar, pe de altă parte… e păcat. La urma urmei, există teatru pentru copii! De ce să chinuieşti un copil în miez de noapte şi să-l ţii la un spectacol de două ore, din care nu înţelege nimic?!