Cu sufletul avântat şi mintea trează, mai în glumă, mai în serios, în împrejurări mai mult sau mai puţin oficiale, roim cu toţii ai breslei în jurul aceloraşi subiecte devenite refren: mulţi artişti – puţine teatre. Un fals conflict între cei tineri şi cei bătrâni care mocneşte iţit doar de câte o declaraţie scoasă din context, orgoliul profesional existent în cote normale, dar ridicat la cote pantagruelice care înghit destine, moralitate îndoielnică nu mai mult decât în orice alt domeniu de activite, dar mai notorie decât pe la alte porţi. Nu suntem nici zmei şi nici feţi-frumoşi; nu mai înalţi, nici prea piperniciţi. Şi nici mai buni sau mai răi. Avem, însă, încă un talent în plus faţă de cel consacrat: arta datului de ceasul morţii. Lamentarea şi îmflăcărarea şi scosul din pepeni şi ieşitul din sărite pe teme diverse la liberă alegere.
Unul dintre subiectele preferate unanim este adus în discuţie sub genericul „Tânăra generaţie”. Ca orice familie, grup social, breaslă, casta sau trib, simţim just problema viitorimii noastre pusă pe umerii imaginari ai tienrilor. Dar când debitul verbal creşte odată cu decibelii şi temperatura din cameră indiferent de natura discuţiei, uităm că „viitorul începe acum”. Tinerii actori, absolvenţii, nu sunt prima formă de viaţă artistică. Celula de la care se dezvoltă organismul numit artist este şi mai tânărul candidat la facultăţile de teatru. Pe el nu s-a gândit nimeni să îl întrebe serios „De ce?” şi să îl şi asculte. O fac eu acum.
De ce, dragă proaspăt-devenit major îţi doreşti să îţi vezi numele de partea superioară a liniei groase pe lista lipită pe geamul uşii facultăţii de teatru? De ce te bucuri când se întâmplă asta? Curiozitatea mea este una curioasă la rândul ei – nu demult mă număram printre acei bucuroşi. Şi habar nu aveam de ce. Pe mine nu am avut inspiraţia să mă întreb şi nu ştiu ce aş fi răspuns. Probabil o banalitate cu iz interesant şi cuvinte alese cu grijă la fel ca la examenul oral de Limba şi Literatura Română de la Bac. Aşa cum ar face şi interlocutorul meu imaginar de azi. Ceva despre pasiune, despre convingerea că aici şi nicăieri în altă parte nu e locul meu, despre o atracţie inexplicabilă simţită încă din copilărie pentru sala şi scena de teatru, despre cum vreau să mă descopăr pe mine în alte vieţi, despre cum vreau să trăiesc ridicat la putere şi alte formule care sună frumos spuse de un copil de optsprezece ani.
Dar răspunsurile astea elaborate şi simţite vin în necunoştinţă de cauză sau indiferenţă teribilistă. Sintagma admirabilă „nu pot trăi fără teatru” a fost înlocuită de „teatrul poate trăi liniştit fără tine”. Candoarea şi simplitatea celor care veneau să dea examen din chemare şi instinct s-a transformat pentru unii în dorinţa de a juca în seriale cu „La-la band”. Stângăcia cu farmecul său a fost înlocuită de încrederea soră cu impertinenţa pentru unii. Răspunsurile lor nu pot fi prea pline de imaginaţie şi în consecinţă nu sunt prea interesante. Mă interesează ce răspunde un copil bun; unul dintre aceia care speră şi visează frumos. Care iubeşte inexplicabil teatrul şi se fâstâceşte şi se face mic-mic de tot pe holurile şcolii când trec profesorii pe lângă el. Da, tu. De ce?
Pentru că aşa sensibil şi sincer cum eşti aparţii unei lumi pe cale de dispariţie; un ecosistem în plină transformare, în care răpitorii s-au înmulţit îngrijorător, iar hrana se împuţinează văzând cu ochii. „În teatru ori eşti câine, ori eşti muşcat de câini” mi s-a spus demult. Nu am crezut până la capăt atunci. Acum unt foarte sigură că nu e suficient să fii câine pentru a nu fi muşcat. Ce speri cu adevărat? Talentul nu mai e suficient. Din păcate văd an de an cum nu neapărat cei mai talentaţi dintr-o generaţie reuşesc cât de cât; ci cei mai descurcăreţi şi mai norocoşi. Prima întrebare cu caracter eliminatoriu la probele de concurs ar trebui să fie: „Ai noroc?”. Teatrul este o profesie pentru cei norocoşi. Cu sufletul deschis, ochii mari şi cele mai bune intenţii te naşti speranţă şi mori aşteptând consacrarea.
Probabil nu sunt prea multe variante de răspuns la de ce-ul meu aruncat spre toată lumea şi nimeni. E ca în întrebarea pe care un reporter o adresează unei bătrâne ridate de muncă şi ani mulţi: „Cu ce vă spălaţi pe cap?” „Cu oţet.”, răspunde bătrâna. „De ce?”, insistă reporterul. „De mere.”