Am alergat săptămâna trecută între sala Teatrului Național din București, unde era în desfășurare Festivalul Internațional de Teatru NETA, și Sala Palatului și Ateneul Român, unde se află încă în desfășurare Festivalul George Enescu. Și, da, am constatat cu un fel de tristețe-invidie că la cel din urmă e îmbulzeală la ușă și sălile sunt arhipline, în timp ce la teatru mai puțin. Și că, în vreme ce la Festivalul George Enescu e bătaie mai ales pe biletele la concertele invitaților din străinătate, la teatru e tocmai invers, sălile se umplu mai degrabă la spectacolele românești.
Lipsa de curiozitate a spectatorului de teatru din București, despre care vorbeam și săptămâna trecută, e paralizantă. În schimb, la Festivalul George Enescu, la concertele românilor s-a întâmplat să văd și săli deprimant de goale. Ceea ce ar putea însemna, la prima vedere, că e vorba despe calitate. Cu alte cuvinte, că în România sau, mai bine zis în București, se face un teatru de o atât de bună calitate, care acoperă cam toate nevoile acelui public dispus să plătească un bilet, încât ceea ce se întâmplă în străinătate îl interesează doar foarte rar și doar dacă e vorba de vedete absolute. Ceea ce, dintr-un motiv sau altul, nu se întâmplă în domeniul muzical… Dar asta deja e o altă poveste.
Ioan Holender, încă director artistic al Festivalului George Enescu, vorbea într-un interviu despre tristețea că, deși de-a lungul celor șapte ediții de festival pe care le-a realizat a încercat să creeze punți între teatru și festivalul pe care-l conduce, acest lucru, din motive multe și românești, nu s-a putut realiza. Cu puține excepții, câteva spectacole de teatru incluse în programul Festivalului George Enescu, nimeni nu a fost dornic să creeze conexiuni reale între cele două evenimente, din care ambele tabere ar fi avut de câștigat.
„Voi lăsa pe alţii să vorbească despre ceea ce am reuşit să fac de-a lungul acestor ani în cadrul Festivalului Enescu, pentru că intenţia mea este să descriu în aceste rînduri ceea ce, din păcate, nu am reuşit să realizez – de exemplu, deschiderea Festivalului şi spre alte discipline artistice, precum pictura, teatrul sau literatura. Din motive ce ţin de birocraţie şi de închiderea instinctivă faţă de tot ceea ce este nou, am reuşit doar rar şi prost să organizez câteva vernisaje în marele spaţiu al Sălii Palatului. Cu Teatrul Naţional nu am reuşit să stabilesc colaborări”, scria Ioan Holender într-o scrisoare în care-și arăta amărăciunea și indignarea.
O amărăciune și o indignare care trebuie să fi crescut teribil în acest weekend, când, în timpul recitalului lui Murray Perahia de la Ateneul Român, zgomotul produs de Gala Folk You, afară, în piață, a dat buzna în sală, unde doar bunul-simț l-a împiedicat pe unul dintre cei mai importanți muzicieni ai lumii să se ridice de la pian. (Vorba unui comentariu al unui cititor, de tot râsu’plânsu’, dar care surprinde atât de bine România de azi: „Faptul că s-au suprapus două stiluri muzicale nu mi se pare o tragedie”)…
O amărăciune și o indignare care trebuie să fi crescut teribil, în acest an, la ultima ediție pe care o realizează, când, după 12 ani, a trebuit să se confrunte cu jocurile de culise tipic românești, care au lovit în două părți în același timp. Întâi, pentru că Ioan Holender n-a fost invitat să rămână președinte de onoare al Festivalului George Enescu, deși el e cel care a făcut să existe acest miracol care umple sălile din București odată la doi ani și care face ca biletele și abonamentele să se epuizeze în câteva minute din momentul în care sunt puse în vânzare – ceea ce ne dă o speranță că încă există un public uriaș care vrea să citească o presă în care se vorbește și despre altceva decât șpaga lui Oprescu sau „minunile epilării” și, de asemenea, un public dacă nu uriaș, măcar mediu, care vrea să vadă la teatru și altceva decât șușe pe bani mulți.
Și, în al doilea rând, pentru că echipa de comunicare a Festivalului George Enescu s-a jucat de-a baba oarba cu numele viitorului director artistic. E jignitor și pentru Vladimir Jurowski să fie recunoscut doar „pe surse”, de parcă cineva s-ar jena cu numele lui, și pentru Ioan Holender să nu fie măcar consultat, dacă nu invitat să rămână președinte de onoare.
Deși aparent departe de lumea teatrului, povestea asta care a trecut pe jumătate neobservată de publicul larg care umple sălile la festival vorbește despre veșnica ingratitudine a românilor… Nu ne rămâne decât să așteptăm un Ioan Holender pentru un Festival (Inter)Național de Teatru la București.
Print