De ce FITS e perfect pentru că e imperfect?

Jongland cu focul - Calin Muresan-6874
Imagine din spectacolul de strada „Jongland cu focul”; Foto Calin Muresan

Douăzeci și trei de ani… Stele pe Aleea Celebrităților… Evenimente majore… Personalităţi… Mii de participanţi, zeci de ţări… Printre primele trei festivaluri ca importanță din Europa, alături de Edinburgh şi Avignon… Nume uriașe… Peste 65 de mii de spectatori… Encomioane unul peste altul au curs în aceste zece zile cât a durat Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediția 2016. Și absolut meritate, pentru că cea de-a 23-a ediție a fost una dintre cele mai reușite din existența festivalului, cu o selecție excelentă a spectacolelor din străinătate, dar cu una perfectibilă a celor din România. E-adevărat că encomioanele prea uzitate riscă la un moment dat chiar să strivească „corola de minuni” a FITS, un festival unic în peisajul cultural din România, unde niciun oraș n-a mai reușit să creeze un eveniment similar, deși festivaluri sunt, slavă Domnului, cu duiumul. Le lipsește însă viziunea, spiritul și atmosfera. Totul a început acum 23 de ani, când primii invitaţi din străinătate au venit aici cu usturoi în buzunare ca să se apere de vampiri şi de Dracula… Astăzi, după 23 de ani, am să spun că FITS e perfect tocmai pentru că nu e perfect.

Nu. Nu toate spectacolele sunt de neratat. Nu. Nu sunt invitate doar producţii-eveniment. Dar Festivalul de la Sibiu caută să ţină oglinda în faţă unei realităţi teatrale, reflectând-o cât mai corect, cu bune şi cu rele, cu tendinţe şi direcţii îndoielnice, cu încercări şi ratări, atât în ceea ce priveşte realitatea teatrală din România, cât şi cea din afară. Însă Festivalul de la Sibiu îţi oferă luxul şi şansa uriaşă de a nu-ţi plăcea, să zicem, cea mai recentă producţie a Companiei Meno Fortas… precum „Un artist al foamei” după Franz Kafka, a lui Nekrosius. Îţi ofera şansa de a ieşi din sală de la „Farmecul adânc al Rusiei” al lui Alvis Hermanis, ca să te duci la „Visul unei nopți de vară” al lui Tim Robbins, sau de a pleca de la „Patul matrimonial” al lui Christoph Marthaler, ca să mergi la „Căsătoria Mariei Braun” de Thomas Ostremeier. Îţi oferă şansa de a vedea teatru la kilogram, timp de zece zile. Şansa de a te revolta la un spectacol sau la altul, de a discuta despre, de a nu fi de acord cu, de a descoperi oameni, imagini teatrale pe care n-o să le uiţi niciodată. FITS este un barometru perfect al lumii şi al societăţii în care trăim şi vedem teatru, al ipocriziilor şi al sincerităţilor noastre, al revoltelor şi al subiectivităţilor noastre, al felului atât de diferit de a ne raporta la valoare şi la non-valoare, al curajului de a ne asuma opinia… de cele mai multe ori pe cea adevărată, la o masă relaxată, cu o ceaşcă de cafea în faţă, iar pe cea cosmetizată, în public.

Sub semnul încrederii – „Construind încredere/ Building Trust” – s-a încheiat pe 19 iunie, la Sibiu, ediția din 2016 a Festivalului. S-a încheiat cu un foc de artificii, într-o seară caldă, caldă, caldă, după o săptămână cu piciorul în două anotimpuri, cu multe ploi reci și câteva ploi calde, după o săptămână de teatru intens de cea mai bună calitate. S-a încheiat cu o mare de oameni în Piaţa Mare şi de-a lungul pietonalei, pe care au răsunat pentru ultima dată în acest an ritmuri amețitoare de tobă, cu dansuri cu foc în Piața Mică, unde se auzeau de alături, de la Atrium, acorduri de jazz, cu un dans prin aer și lumini deasupra Pieței Mari, s-a încheiat cu un ultim pact cu diavolul al lui Faust în noua sală de la Fabrica de Cultură, un spațiu ridicat peste noapte, cu un ultim concert, cu un superb foc de artificii în Piața Teatrului… Dacă încerci un mic bilanţ al Festivalului, rămân vreo zece producţii extraordinare, rămân încă cel puţin pe-atâtea producţii importante pentru a contura ideea de dialog, rămân întâlnirile şi dialogurile cu unii dintre cei mai importanți artiști ai momentului, veniți la Sibiu și reuniți de George Banu în sala de la Habitus, de cele mai multe ori neîncăpătoare: Thomas Ostermeier, Eugenio Barba, Evgheni Mironov, Luk Perceval. Rămâne dialogul cu Tim Robbins. Rămâne superba reîntâlnire după 30 de ani a „Moromeților”: Victor Rebengiuc, Constantin Chiriac, Stere Gulea, într-un dialog cu Octavian Saiu.

Sibiul este singurul loc din România unde, o dată pe an, îi poţi întâlni adunaţi laolaltă pe toţi aceşti oameni, unde studenţii la teatru stau la o bere până târziu în noapte şi vorbesc la o masă, la clubul festivalului, cu actori din trupa lui Nekrosius, ori de la Schaubuhne. FITS e o stare de spirit. Sută la sută necesar în acest moment al teatrului românesc. Festivalul de la Sibiu își oferă luxul de a te bucura sau a refuza un spectacol, de a te revolta că teatrul arată şi aşa, că e viu şi ţine ritmul cu superficialităţile noastre.

Dacă ar fi să aleg câteva momente la sfârşitul acestor zece zile, rămâne tulburătoare imaginea lui Viktorija Kuodyte, din spectacolul lui Eimuntas Nekrosius, profilându-se în universul absurd și pământiu al lui Kafka, rămâne imaginea lui Evgheni Mironov dansând până la epuizare într-o scenă tragi-comică din „Farmecul adânc al Rusiei” al lui Alvis Hermanis, rămâne poezia rece a lui Thomas Ostermeier din „Căsătoria Mariei Braun”, rămâne imaginea lui Eugenio Barba, la finalul spectacolului „Sensul vieții”, pășind încet și abătut în lumină, spre ușile care s-au deschis larg la Fabrica de Cultură, purtând în el o tristețe pe care poate o vom descifra odată… Rămâne imaginea decorului din „Metamorfoze”, gol, înainte de spectacol, un bazin mare cu apă în care se reflectau luminile apusului, așteptând-și actorii precum decorul din „Pescărușul” lui Cehov, rămâne imaginea unei femei în rochia albă, vaporoasă, plutind pe o frânghie și declarându-i iubirea unui bărbat cu mult mai în vârstă decât ea în „Iubire. Trilogia familiei mele I” a lui Luk Perceval, rămâne imaginea violentă și poetică din „Armina, frumoasa mea soră”, de la Teatr ZAR, în care se amesteca și muzica psaltică. Rămâne imaginea ca o pădure de becuri, uneori aprinse, alteori stinse prin care se plimbă o fată în rochie albă, în „Imaculata lume a circului”, a lui Daniele Finzi Pasca, rămâne imaginea unei săli fierbinți și la propriu, și la figurat, care vibra în timpul spectacolului „Flamenco Suite”, când toate rândurile se cutremurau de la picioarele spectatorilor care dansau pe loc, rămâne imaginea decorului gol din Faust, în timpul unei discuții amețitoare cu Ofelia Popii înainte de spectacol, rămâne imaginea unui bărbat care se înclină în mijlocul străzii în fața lui Victor Rebengiuc, rămâne sunetul greierilor și luna printre copaci, sus, la Cisnădioara, după un spectacol de Eugenio Barba…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.