„Astăzi e o zi de mare sărbătoare, în Spania este rege. A fost găsit. Acest rege sînt eu! De-abia azi am aflat. Recunosc, că parcă m-ar fi luminat dintr-o dată un fulger. Nu înţeleg cum de-am putut crede şi cum mi-am putut închipui că sunt consilier titular! Cum mi-a putut trece prin cap gândul ăsta absurd? Bine că nu i-a venit cuiva în minte să mă interneze în vreo casă de nebuni. Acum văd totul ca în palmă. Dar nu înţeleg de ce mai înainte totul era pentru mine învăluit în ceaţă. Asta din cauză că oamenii îşi închipuie că creierii se găsesc în cap; nu-i adevărat! Creierul îl aduce vîntul care bate dinspre Marea Caspică!”
Textul lui Gogol, „Însemnările unui nebun” e greu de imaginat pe scenă. O confesiune ca un jurnal intim, pagini întregi în care un bărbat trece pe nesimțite de la o realitate la altă realitate, un fel de barometru al felului în care imaginația deraiază… Către ce? Asta e o altă discuție.
„Eu n-am vrut să joc un nebun. Joc un om cu niște gânduri, cu niște probleme, cu o lume a lui”, spune Marius Manole despre premiera de la ArCuB, în care joacă pentru prima dată într-un one-man show, în regia lui Felix Alexa. Spectacolul se anunță un eveniment din mai multe puncte de vedere și acesta este motivul pentru care am ales să vorbesc despre el înainte să-l fi văzut. Întâi, pentru că vine să consolideze un nou spațiu unde începe să se joace teatru constant, sala ArCuB, ceea ce e foarte bine. Bucureștiul încă are nevoie de săli. Apoi, pentru că Felix Alexa pregătește un nou spectacol după un text al lui Gogol, „Revizorul”, cu Marius Manole în rolul principal, și în acest context „Însemnările unui nebun” capătă un alt sens… Cele două roluri pot fi gândite și analizate unul în perspectiva celuilalt.
„Ce poate fi mai potrivit în zilele noastre, când lumea pare că se răstoarnă cu totul, decât această minunată <nebunie> gogoliană? Trăim într-un timp în care necunoscutele sunt atât de mari, încât vrem cu toţii, într-un fel sau altul, să evadăm într-o lume paralelă, fie ea şi plăsmuită. Spectacolul meu vorbeşte despre fragilitate şi imaginaţie, indiferent de sursa ei maladivă. Nebunul meu trăieşte în ritmurile demente ale propriei muzici interioare, cântată de un alter ego ce <joacă> toate celelalte personaje. Mi-am dorit o simfonie fantastică şi emoţionantă, cu acorduri de umor negru, o îmbinare subtilă între text şi muzică, între real şi imaginar”. Sunt cuvintele prin care Felix Alexa își explică alegerea.
Într-n moment de după repetiția generală, Marius Manole vorbește despre dificultatea rolului și despre „nebunie” și „normalitate”. „Dacă m-ar ruga acum cineva s-o iau de la capăt, nu știu dacă aș mai avea putere. E obositor și foarte complicat, e și primul meu one-man show, și nici n-aș fi vrut să fac acum one-man show, mă gândeam să fac pe undeva pe la 40 de ani când o să fiu mai copt, dar uite că așa s-a ivit ocazia. Felix Alexa mi-a propus asta și nici n-am conștientizat la început în ce mă bag… Totul e greu, și că e one-man show, și că personajul meu nu e cel mai normal personaj din lume… Dar mie nu mi se pare deloc că e nebun, eu nu joc un nebun. E chiar mai normal decât noi, normalii… De fapt, definește normalitatea, dacă poți.
La urma urmei, sunt foarte mulți oameni chiar în lumea noastră, lângă noi, care își construiesc o realitate paralelă, ca să poată să supraviețuiască realității ăsteia, pentru că, dacă n-ar face asta, s-ar sinucide. Așa că personajul meu cam asta e, el își face o lume paralelă, în care totul e justificat, în care câinii vorbesc, nu-i nimic anormal… Dar știu ce e normalitatea? Normalitatea mea nu e normalitatea ta. E ceva ce societatea a impus. Dar cine a hotărât că nebunii sunt nebuni și că normalii sunt normali? Poate e invers. Cine știe cum e de-adevăratelea? Noi suntem obișnuiți să punem etichete la tot, ca să putem trăi. Ăla e prost, ăla e nebun, aia se face, aia nu se face. Trăim în niște reguli stabilite… Și probabil că un om care trăiește fără ele pare nebun.
Dar oare nu e mai bine așa? Să fii liber în capul tău? Că libertatea nu stă în faptul că ești închis în închisoare sau că trăiești într-o țară liberă. A fi liber înseamnă a fi liber în mintea ta. Că au fost mulți oameni în închisori mai liberi decât cei din libertate. Oare n-o fi mai bine să fii liber în mintea ta decât să ai norme la care să te raportezi în permanență și să trăiești după capul altuia? N-o fi mai frumos să îți faci tu o lume a ta și să trăiești în pace și liniște cu tine?”
Spectacolul lui Felix Alexa propune o formulă inedită, în care alături de Marius Manole pe scenă se află violonistul Alexander Bălănescu. Finalul crud al textului lui Gogol, invită la un exercițiu de gândire, mai ales din perspectiva cuvintelor lui Marius Manole: „Nu! Nu mai pot răbda! Doamne, ce fac ei cu mine! Îmi toarnă apă rece pe cap! Sunt neîndurători, nu mă iau în seamă şi nu mă ascultă! Ce rău le-am făcut? Pentru ce măchinuie? Ce vor de la un nenorocit ca mine? Ce le pot da eu lor? N-am nimic. M-au părăsit puterile şi nu mai sînt în stare să suport toate chinurile astea; capul îmi arde şi totul mi se învârteşte înaintea ochilor! Salvaţi-mă! Luaţi-mă de aici! Daţi-mi o troică iute ca viforul! Aşază-te, surugiule! Sună, clopoţelule! Luaţi vânt, cailor, şi duceţi-mă de pe lumea asta! Mai departe, tot mai departe, ca să nu mai văd nimic, nimic! Cerul se învolbură în faţa mea. O steluţă sclipeşte în depărtare; pădurea fuge cu copacii ei întunecaţi şi cu luna; o ceaţă vineţie mi se aşterne sub picioare, o strună sună în negură, de o parte e marea, de cealaltă Italia. Iată! Se zăresc izbele ruseşti! A mea e oare casa aceea întunecată care se zăreşte în depărtare? E mama aceea care stă la fereastră? Salvează-ţi fiul nenorocit, măicuţă! Varsă o lacrimă pe căpşorul lui bolnav. Uită-te cum ţi-l chinuie. Strânge-l la sânul tău pe sărmanul orfan! Nu-i loc pe lumea asta pentru dîânsul! Îl prigonesc mereu! Mamă, fie-ţi milă de fiul tău bolnav!…”
Print