De ce înghite publicul ce i se dă sau letargia din teatrele de stat

Zilele trecute un prieten plin de

nostalgii după teatrul din perioada studenției (noastre) mă întreba la ce spectacole să meargă acum și să-i placă „măcar cât de cât”. Că-i e dor să vadă ceva care să-l bucure, că-i e dor de „un spectacol de teatru adevărat”. Că a tot văzut teatru în ultima vreme, dar că toate i se par superficiale și fără sare și piper.

Mi s-a părut nedrept inițial și am încercat să-i explic aproape iritată că s-ar mai găsi câteva, pe ici-pe colo, că societatea e în alt punct și că teatrul vine și el după ea, că nu putem rămâne ca acum X ani, că teatrul s-a schimbat, că au apărut multe spectacole independente etc. Apoi, am început să mă gândesc din perspectiva spectatorului obișnuit – nu cel abstract din sondaje, ci spectatorul real, care vede teatru din când în când, mai ales în teatrele subvenționate. Cu puține, cu foarte puține excepții, teatrele de stat oferă spectacole „de muzeu” ( a se citi „împăiate”), unele pretinzând că ar fi teatru de artă, altele preferând să le vândă drept comedie pentru publicul larg, pe ideea că publicul vrea comedie oricum și oricând. Producții anoste, făcute după rețetă, la adăpostul numelor celebre, jucate de multe ori de oameni pe chipurile și în gesturile cărora se citește plictiseala.

Vorbeam într-un text din numărul trecut despre lipsa de curaj din teatrul independent-privat. Da, poate în teatrul independent-privat lipsește curajul, lipsește inovația și tinde să se instaleze clișeul, dar câteva experiențe recente din marile săli din București mă fac să afirm cu tărie că, măcar, în zona independentă există și se simte pasiunea. Chiar și atunci când textul e facil, chiar și atunci când spațiul e mult prea mic, chiar și atunci când spectacolul nu e mai mult decât un balon de săpun… Din fotoliile comode, în care observam un public ce se străduia să râdă ca să nu-i pară rău că a dat banii pe bilet, mi-am amintit experiența extrem de incomodă a unei seri prelungite târziu în noapte, în imobilul din Bd. Carol 53, la „Nostalgia” Cristei Bilciu, una dintre cele mai profunde și mai puternice experiențe teatrale trăite în ultima perioadă. Pentru că „Nostalgia 53” era rezultatul unei căutări adevărate…

Însă letargia din societatea noastră se resimte tot mai tare în teatru. Letargia paralizantă și inacțiunea fac adesea ca orice spectacol să fie validat la sfârșit prin aplauze în picioare. Chiar

și când dezamăgirea se simte în jur – și am întâlnit multe astfel de situații în multe teatre mari din București –, publicul se ridică în picioare și aplaudă, perpetuând astfel o formă de nepăsare tot mai evidentă. Și, în fapt, o formă de dispreț la adresa artiștilor… Că luptele se duc în petiții pe Facebook și mai niciodată în acțiuni directe e un fapt vizibil cu ochiul liber. (O confirmă în aceste zile cazul TVR, unde deciziile aberante și antidemocratice sunt validate prin inacțiune de peste o mie de oameni care uită că au puterea în mâna lor și preferă comentariile pe Facebook. Este doar unul dintre exemplele din circul din jur, la care suntem spectatori pasivi, ca și la teatru…)

De ce este publicul dispus să înghită orice i se dă și să se și mintă că se distrează e

o întrebare la care răspunsurile sunt de multe feluri. Sigur că o parte din public (cea mai mare) vrea comedie. Dar de ce, atunci când îi vinzi o șușă însăilată, el o cumpără drept comedie de calitate? De ce atunci când îi vinzi o telenovelă, el o cumpără pe post de dramă serioasă? Răspunsurile ar fi, pe de o parte, că artiștii din teatrele de stat – desigur, sunt și multe excepții – își iau salariile indiferent de gradul de pasiune investit. Și, pe de altă parte, pentru că publicul e dispus mereu să înghită ce i se dă. Oricând și oricum. Pentru că nu-i pasă…