De ce lasă actorii actoria și se apucă de regie?

În timp ce facultățile de teatru produc zeci de regizori pe an, iar numele noi își fac loc cu greu pe afișele teatrelor, în rândul actorilor se întinde ca o molimă dorința de a se transforma peste noapte în regizori. Cum și de ce se întâmplă acest fenomen care ia amploare în aceeași măsură în teatrele subvenționate și în cele independente e poveste lungă. În care se amestecă deopotrivă motive de ordin artistic și financiar.

Sătui să se mai supună regizorului, să „facă ascultare”, cum spunea Coca Bloos, actorii hotărăsc într-o bună zi că știu mai bine cum se fac lucrurile, că știu mai bine mecanismele, că vor să se exprime altfel, că vor să conducă și să dețină puterea. Mulți dintre actorii cu care am vorbit au acest vis, să facă într-o zi un spectacol… Pe de altă parte, și din punct de vedere financiar lucrurile stau altfel atunci când semnezi regia și de multe ori te afli și-n distribuție.

Printre cele mai cunoscute cazuri de actori convertiți la regie sunt Horațiu Mălăele, Ion Caramitru, Florin Piersic Jr., dar mai sunt și Dan Puric, care are, desigur, justificarea unui alt tip de teatru, atunci când face regie. Radu Beligan care, iată, reușește la peste 90 de ani să semneze regia spectacolului „Fă-mi loc!”, cu Marius Manole și Medeea Marinescu sau Lia Bugnar, regizoare doar pentru textele proprii. De asemenea, Liviu Lucaci sau Dan Tudor… Și, mai nou, și Mihai Constantin semnează regia unei noi premiere la Bulandra, iar lista ar putea continua.

Și totuși, de ce simt nevoia actorii să se apuce de regie? Pentru că n-au încredere în regizorii cu care lucrează? Sau pentru că n-au încredere în ei înșiși și simt nevoia să controleze lucrurile dintr-o altă perspectivă? Sau pentru că vor să se exprime altfel, cum ar spune, probabil, cei mai mulți dintre ei? Sau, pur și simplu, pentru că uneori – valabil mai ales în zona independentă – sunt nevoiți să-și asume cap-coadă un proiect, dacă vor să facă ceva și să trăiască din ceva, pentru că la regizorii mari nu au acces? Probabil că, de la caz la caz, e valabil câte puțin din toate. Problema, însă, rămâne aceea că în acest fel, în ultimii ani, teatrul a pierdut niște actori importanți, fără să câștige, în schimb, niște regizori. Desigur, orgoliul artiștilor e mare și cu greu ar putea accepta că nu le iese ceva, așa că e complicat să-i deturnezi din noul lor drum. Pe care adesea sunt incapabili să vadă și să se vadă din exterior, să înțeleagă și să accepte un adevăr: că în multe cazuri au lăsat un lucru pe care-l făceau bine pentru unul pe care-l fac mai puțin bine, că adesea sunt atât de îndrăgostiți de propriile creații, încât nu se îndură să taie din ele niciun momențel, fie el oricât de lung și de plictisitor. Și că, de cele mai multe ori (există și excepții, desigur) le lipsește perspectiva de ansamblu.

Că în puzderia de spectacole care umplu scenele românești (deși, din lipsă de buget, anul trecut s-a produs mult mai puțin) apar și spectacole nereușite semnate de actori, printre atâtea alte producții nereușite semnate de regizori, unii cu nume consacrate, n-ar fi nicio problemă. Nici măcar bugetele – deși unele sunt, fără îndoială, consistente – n-ar fi cea mai mare problemă în acest context. Problema este, repet, că astfel teatrul pierde niște actori. Și de-ar fi să dau doar exemplul lui Horațiu Mălăele, unul dintre acei actori cum rar se nasc, convertit mai nou la spectacole de divertisment larg (ca să fiu eufemistică), a căror regie adesea o și semnează, și ar fi suficient… Departe de a câștiga nu un mare regizor, ci măcar un regizor, teatrul a pierdut un actor de geniu. Iar el este doar un exemplu.

Poate că în curând vom asista la un fenomen similar: regizorii se vor apuca de actorie. Alexandru Dabija a dat startul.