Suntem, așadar, în Anul Domnului 2013, despre care previziunile economice nu aduc vești fericite. Toată lumea vorbește despre o perioadă rea, în care ținta principală este să rezistăm, în primul rând economic. O atitudine sănătoasă, dar păguboasă, motivată de frică. Frica de mai rău. Nimic nou, cel puțin sub soarele României. Asemenea celorlalte sfere artistice, teatrul rezistă, parcurge ani de criză, se mișcă. Viața teatrală o duce mai bine decât viața concertistică, de exemplu. Există festivaluri, există spectacole de toate felurile, teatrul e pe linia de plutire, zbătându-se că treacă aceleași obstacole, după un 2012 care n-a adus schimbări semnificative, dar a avut evenimente demne de a fi comentate și care au fost comentate.
Dincolo de polarizări de grup, de sărăcia independenților, care nu e numai financiară, de lipsa de șansă a tinerilor artiști, teme discutate și răsdiscutate în van în ultimii ani, vreau să remarc o situație asupra căreia se apleacă prea puține condeie sau niciunul: actorii buni sau cu potențial mare, care zac prin teatrele de stat sau joacă în producții mediocre ori chiar proaste. Să fie așa și din nepăsarea și din ignoranța regizorilor și a celor care conduc instituțiile de spectacol?
Prima situație: actor tânăr, talentat, entuziast, dornic să joace. Într-un moment bun, reușește cu greu, după ceva ani de chin, să intre într-un teatru de stat. Și acolo? Chipul hâd al dezamăgirii. Roluri mici și puține, reprezentații puține. Acești artiști se află în mai toate teatrele din București. Printre numele care-mi vin în minte acum se află Andreea Bibiri, Ioana Calotă, Antoaneta Zaharia, Laura Vasiliu, Marius Chivu, Antoaneta Cojocaru, Mirela Oprișor, Crina Mureșan, Șerban Gomoi etc. Oricare dintre ei poate mult mai mult decât face în prezent. Dar de ce lipsesc de pe afișele atâtor spectacole în care prezența lor și-ar avea rostul? De ce nu sunt exploatate forța și personalitatea lor la adevăratul nivel? Întrebarea are, știu, mai multe răspunsuri, de naturi diferite. Eu, spectatorul, nu pot însă decât să spun că absența lor este o pierdere pentru beneficiar, publicul, și pentru ei înșiși, desigur.
A doua situație: actor matur, confirmat prin spectacole de valoare, uneori chiar multe, dornic să joace în continuare, dar făcând parte din distribuția unor producții vechi, aflat de ani în așteptarea altui spectacol serios. Dintre cei la care mă gândesc fac parte artiști de vârste diferite, cu expriență, aflați acum în aceeași barcă: Diana Dumbravă, Radu Amzulescu, Dan Aștilean, Ilinca Goia, Luminița Erga, Mirela Gorea, Emilia Popescu, Gelu Nițu, Marius Stănescu, Virginia Mirea etc. Toți joacă, dar valoarea lor rămâne, în anii aceștia, neexploatată la adevărata ei capacitate. De ce?
Este una dintre întrebările la care aș dori un răspuns credibil și coerent, cu mai multe componente, bineînțeles, și o problemă ce așteaptă o soluție. Este una dintre întrebările pe care colegii lor de breaslă, mai vârstnici și cu mai multe roluri, le pun în contexte informale, dar la modul retoric. Ei știu că răspunsul se referă la un întreg sistem, la factorii de conducere și la societatea de azi. Dar cum rămâne însă cu anii pierduți ai artiștilor? Lor cine le dă înapoi timpul irosit?
Print
Regret ca am citit aceste randuri. Cu atat mai mult cu cat acestea par a fi extrem de documentate. Nimic nu este mai trist decat lipsa de perspectiva cumulata cu un rictus avand pretentii de zambet. Totul, pentru o presupusa comunicare. Acesta nu este un mesaj si nu reprezinta decat o tacere. Unitatea tacerii noastre va confirma interogatiile. Daca ne ati pus sa tinem un steag in berna, fiti sigura ca orice furtuna ar veni, acesta nu ar putea fi decat benefica. Dar cum la noi nu vine nici o “Furtuna” inseamna ca vom avea parte doar de vanturi. Fie si asa. In istorie o generatie fara acces la buletinul meteo, in plus sau in minus, nu se simte.
PS Nu stiam ca virusul criticii poate sa ma contamineze. Fiindca sunt vaccinat. Felicitari Doamna. Respect, curaj, un zmbet contra fricii.