De ce lipseşte cultura din paginile cotidianelor?

Căldură mare, mon cher, şi iulie de-abia a venit. Au trecut o sută de ani de la moartea lui Caragiale la Berlin şi România tot agitată din cale-afară a rămas. Premierul Ponta a plagiat în teza de doctorat, fostul premier Adrian Năstase a ratat o sinucidere, de la alegerile locale a trecut puţină vreme, la baza militară de la Deveşelu minorele sunt obligate să se prostitueze… Apele sunt tulburi şi miros urât când e caniculă.

Iar miasma le place aşa-zişilor jurnalişti dintotdeauna şi puţini din jurnaliştii adevăraţi au rămas activi în presa dâmboviţeană, condusă de oameni convinşi că drumul spre vânzări trece numai prin cancan, cheia succesului. Iată, simplificată, ideea perdantă la care nu renunţă cu niciun preţ de ani buni. Pe ei, „şefii”, oameni de birou, care n-au mai scris un rând interesant sau documentat de amar de vreme, căci „foncţia” le cere doar să le facă observaţii subalternilor, uitând că şefia nu e o profesie, ci o funcţie trecătoare, îi interesează societatea în care trăiesc într-un mod primitiv, lucru pe care-l poate constata oricine trece printr-o redacţie de cotidian bucureştean în anii aceştia. Pentru că nu fac altceva decât să citească ştiri şi să mai meargă pe la câte o emisiune de televiziune, ei nu cred nici în ruptul capului că, în afară de a se văita pe bună dreptate, de salarii, spitale, calitatea educaţiei pentru copii, nivelul taxelor şi impozitelor şi alte chestiuni spinoase, românii, aşa blazaţi cum sunt, mai fac şi alte lucruri: se duc la teatru şi la film, mai citesc câte o carte (o împrumută, dacă n-au bani s-o cumpere), citesc pe Internet despre destinaţii de călătorie din ţară şi din străinătate etc. Cu alte cuvinte, fac lucruri normale.

Dar capii ziarelor vor să eficientizeze costurile şi au ajuns la concluzia că la paginile de cultură trebuie să se renunţe pentru că sunt inutile. Nici „Evenimentul zilei”, care a însemnat ceva, cu bune şi cu rele, în istoria presei postdecembriste, nu face excepţie, cum nu fac excepţie nici „Jurnalul Naţional”, „România liberă”, „Naţional”, „Puterea” şi câte or mai fi. Excluzând cultura, cu bune şi cu rele, din paginile publicaţiilor care pretind că reflectă realitatea, ei exclud o parte importantă din această realitate şi exclud totodată şi şansa, fie ea doar teoretică, de a orienta un public cu probleme spre rezolvarea unora dintre probleme, dacă analfabetismul tot creşte simţitor, dacă grobianismul tot atinge cote SF în sfera publică, dacă incultura tot n-a fost niciodată mai sfidătoare.

Oamenii merg la teatru, oamneii văd filme, citesc, observă clădirile pe lângă care trec şi vorbirea celor din jur, printre care şi pe a politicienilor. Oamenii gândesc şi simt. Elementar, dragul meu Watson. Printre aceşti oameni care gândesc şi simt se numără (încă) şi cititorii de ziare. Dar ei vor renunţa la acest obicei, pentru că a devenit periculos pentru sănătatea mintală. De multe ori, articolele din ziarele româneşti sfidează inteligenţa. Pe cea medie, desigur. Cititorii care gândesc şi simt sau măcar unii dintre ei sunt curioşi faţă de ce se întâmplă în lume: vor să ştie cu ce sumă fabuloasă s-a vândut ultimul Picasso, la ce spectacol repetă acum Horaţiu Mălăele, ce film mai pregăteşte vreunul dintre talentaţii regizori ai „noului val”, ce cărţi mai au succes în străinătate, căror pictori de azi le „creşte cota la bursă” etc. E primitiv de firesc.

Dar „factorii de decizie” din ziare n-au aflat. Ei ştiu una şi bună: că numărul de accesări pe fiecare articol din ediţia online a cotidianului este cel mai relevant. Ca atare, jurnalistul să continue aşa cum i se cere: cu amorurile personalităţilor ca Marina Dina şi Bianca Drăguşanu, cu vacanţele hiphopperilor, cu disputele politice şi scumpiri, cu atenţionări meteo şi accidente cu maşini căzute în groapă. Şi să investigheze lucrurile vitale pentru cetăţean, trestie cugetătoare: Cine e vinovat pentru groapa în care a căzut maşina? Pentru „mofturi” despre cărţi, spectacole, concerte adevărate şi filme, e spaţiu destul în fluxul de ştiri. Arunci trei fraze şi ziarul şi-a făcut datoria. Pentru materiale ample nu e spaţiu. Paginile sunt ocupate cu lucruri „importante”.

Cândva, nu foarte de demult, ziarul ştia să nu-şi jignească cititorul în inteligenţa şi sensibilitatea lui, oricât de mică, şi mai ştia un lucru esenţial: că cititorul are diverse chipuri şi diverse aşteptări. Că uneori vrea substanţă, nu doar aparenţe şi fotografii mari sau „dezvăluiri senzaţionale”. Unora senzaţionalul, aşa cum e înţeles de majoritatea făcătorilor dâmboviţeni de gazete, le repugnă. Şi le repugnă şi ziarele. Aşa că, frustraţi fiind de ce nu găsesc în paginile lor, renunţă, că au lucruri mai interesante şi mai importante de făcut. Şi aşa se scrie istoria relaţiilor dintre presa de azi şi cititorii ei: presa trăieşte într-o lume, cititorii în altele.