Creativitatea este o calitate indiscutabilă pentru un artist. Imaginaţia de a inventa lumi, de a pune în mişcare rândurile de pe hârtie gândite de un altul prin corpurile şi vocile actorilor este un dat al regizorilor care trebuie să îşi găsească propriul gând unitar în toată gălăgia corului de intenţii din care le alege cu inteligenţă şi tact pe cele folositoare. E tare complicat să faci teatru. Mai ales când eşti regizor. Ai atâtea pe cap, atâtea de care să ai grijă. Atâtea de hotărât şi atâtea orgolii artistice pe care să le împaci. Mai ales pe al tău. Iar când creativitatea nu-ți lipseşte e cu atât mai complicat. Pentru că ai atâtea idei, toate bune.
Multe idei bune se pare că a avut şi David Doiashvili atunci când a montat „Livada de vişini” de A.P. Cehov la Teatrul Naţional Bucureşti. Prea multe chiar. Şi nu a renunţat la niciuna dintre ele. De la un cadru general haotic, în care ritmul scapă de multe ori de sub control, la micile invenţii de efect, dar fără nicio motivare dincolo de interesănţenia de moment. Multe găselniţe a căror singură raţiune pare a fi că dau bine în scenă. O beţie de imagini, multă gălăgie şi o impresie generală de arbitrar care oboseşte spectatorul. Paradoxal, deşi ritmul este foarte alert, deşi prima scenă e forfecată la câteva replici, spectacolul durează trei ore jumătate, pe care le resimţi din plin. Grija pentru spectator nu pare să fi fost o prioritate, iar asta se vede de la poziţionarea gradenelor; jumătate dintre spectatorii care ocupă locurile din laterale au în cea mai mare parte a timpului vederea obstrucţionată şi sunt nevoiţi să îşi imagineze ce se întâmplă în spatele ferestrelor sau uşilor închise. Singura grijă, de fapt, pare să fi fost şocul şi inovaţia cu orice preţ.
Regizorul declară că a aflat din scrisorile lui Cehov însuşi că „Livada de vişini” este o comedie. Aşa e. Ştim cu toţii că Cehov a intenţionat să scrie comedie. Din păcate sau din fericire, i-au ieşit drame. Încăpăţânarea de a scoate comicul de unde nu e nu denotă decât orgoliu, care nu aduce niciun plus de valoare spectacolului. Violenţa şi ostentaţia care definesc acest spectacol nu au nimic în comun cu umorul amar şi cu absurdul special al lui Cehov. Această livadă, deşi estetic arată ca şi când ar fi a lui Cehov, este cu totul şi cu totul a lui Doiashvili şi numai a lui. Nu a actorilor, nu a publicului.
Există o sumedenie de intenţii enunţate, de scene fără finalitate, de relaţii abandonate pe parcurs sau schimbate după bunul plac fără o necesitate logică; totul pare că se petrece într-o casă de nebuni. Dar fără justificări, fără rafinament. Doar aruncat în faţă cu un ton certăreţ şi cu îngâmfarea care spune parcă „pentru că aşa vreau eu”. „Livada de vişini” a lui Doiashvili naşte multe întrebări – dar nu din cele care să te incite să cauţi în profunzime. Nu. Din acelea dezorientate, care îţi ridică sprâncenele a discomfort. De ce, oare, de exemplu, băncile folosite ca spaţiu în afara acţiunii, pe care personajele stau ca martori inerţi atunci când nu sunt în scenă, sunt folosite şi ca spaţiu de joc din când în când? Înţelegem cu toţii că Charlotta Ivanovna este maestrul de ceremonii, un soi de regizor actant care coordoneaz[ repetiţia generală pe care o intuim datorită costumelor incomplete sau cărora li se văd cusăturile. Ca premisă şi cheie regizorală, ar fi fost absolut suficient ca această opţiune clară să fie dusă mai departe şi fructificată cu sens. Dar nu. Nu a fost îndeajuns. A fost nevoie de mult mai mult. De mult prea mult. Ca, de exemplu, tocmai Charlotta Ivanovna să fie bărbat. Îmbrăcat în crinolină şi cu pantofi cu toc. De ce? Pentru că nu se explică, nu se susţine, nu e necesar, dar nici nu deranjează. Pentru că Istvan Teglas este carismatic şi are o prezenţă stranie şi probabil că va da bine dacă îi dăm un joben şi un acordeon dezacordat. De ce? Aşa.
Apoi, de ce oare Lopahin sare peste Ranevskaia goală în cadă? O pândeşte, trage cu ochiul pe la ferestre, o admiră, o vrea. Foarte bine. Dar de ce intră cu pantofii peste femeie în cadă? Şi ea de ce acceptă să stea de vorbă colocvial, şi nu strigă „viol”? Apoi, înţeleg că îl educă pe Lopahin. Perfect posibil. Înţeleg şi că Lopahin parcă-parcă ar fi vrut-o puţin şi pe Varia. Dar numai puţin. Pentru că mai mult o vrea pe Ranevskaia. În regulă. Dar, dacă tot se consumă în mod evident relaţia dintre ei, de ce atunci când cumpără moşia nu trăiesc cu toţii fericiţi ca o familie mare şi frumoasă ce sunt? Dacă tot au relaţii apropiate unii cu alţii? Păi ori e cu iubire, cu dorinţă, cu seducţie, ori nu mai e. Pentru că de la un moment dat nu mai e. Aş fi înţeles dacă Lopahin se prindea că Ranevskaia îl manipulează, dacă ar fi avut un moment de epifanie. Sau dacă el însuşi s-ar fi arătat machiavellic şi meschin. Dar bietul om nu e aşa deloc. În schimb, scuipă sânge şi are figuri. De ce? Şi, mai ales, de ce trebuie să îl dezbrăcăm? Nu e nicio problemă să dezbrăcăm actorii. Când intră în cadă femeia, e logic să nu intre cu hainele pe ea. De acord. Dar Lopahin de ce rămâne gol-goluţ când încearcă să o ceară de nevastă pe Varia? Că nici vreun act sexual nu pare a avea intenţia să întreţină. Doar dârdâie de frig şi vorbeşte despre vreme. Aşa gol. De ce? Ce vină are?
Şi aşa de ce-uri ar fi multe, cât pentru trei ore şi jumătate de spectacol. Pentru că fiecare scenă nu e altceva decât o însăilare de intenţii neduse până la capăt. Dacă ar fi existat un fir puternic care să lege tot acest preaplin de creativitate, probabil ar fi existat şi corerenţă, şi calitate reală. Dar, dacă doar enunţi multe multe idei şi le laşi suspendate la jumătatea drumului, pierzi şi atenţia spectatorului, care hoinăreşte pe cărări paralele, şi adevărul scenic al actorilor. Pentru că atât Ioan Andrei Ionescu (Lopahin), cât şi Gavril Pătru (Gaev), de exemplu, menţin coerent gândul personajului în scenă. Dar în fiecare scenă gândul se schimbă. Şi, oricât de asumat şi sincer ar juca ei, construcţia cap-coadă are de suferit. Monica Davidescu are o teatralitate, o superficialitate care ar fi fost potrivită pentru rol atâta timp cât rolul era jalonat de intenţii clare. Dar, dacă totul se rezumă la o formă condusă de acţiuni aleatorii, consistenţa nu are cum să existe.
Raluca Aprodu (Varia) este, poate, singura care a găsit o portiţă de scăpare din acest marasm şi îşi construieşte un drum clar, rotund şi solitar în gălăgia generală. Silviu Mircescu (Iaşsa) încearcă să îşi caricaturizeze personajul, dar nu reuşeşte decât să schiţeze o fantoşă, Idris Clate (Epihodov) rostogoleşte cuvinte greu inteligibile, cu toate intenţiile lui bune şi organicitatea pe care o foloseşte, dar cu prea puţin efect, Ana Covalciuc (Duniaşa) îşi asumă sporadic personajul, dar de cele mai multe ori interpretarea sa arată ca o stampă – prea puţin mobilă, rigidă şi expozitivă. Crina Semciuc (Ania) exagerează, e stridentă şi se grăbeşte cu fiecare replică. Rareş Andrici (Trofimov) rupe cuvintele, are un motto interior puternic, dar păcat că gândul cel bun rămâne undeva în interior şi nu îşi găseşte expresia cea mai fericită. Vitalie Bichir (Pişcik) e repetitiv şi agasant în expresie, nu se ia în serios şi e superficial. Mihai Constantin (Firs) încearcă să readucă în scenă cu aceleaşi mijloace tragismul pe care îl găsise alături de Alexandru Tocilescu în „Sfârşit de partidă”. Dar rezultatul e departe de acea reuşită. E în mod clar cu mult mai tânăr decât o cere personajul şi suplineşte robusteţea sa cu o poziţie chircită, formală, şi o vorbire bolborosită, fără, însă, un gând limpede.
„Livada de vişini” a lui Doiashvili îşi propune multe. E acel gen de spectacol cu multe pretenţii de la sine; are acea aroganţă a spectacolelor autodeclarate mari şi importante. Este, de fapt, o minciună teatrală care încearcă să păcălească, la fel ca orice convenţie. Dar nu poate să facă nici asta pentru că îi lipsesc subtilitatea şi siguranţa de sine. Bâjbâie cu trucuri cărora li se văd sforile şi reuşeşte pe ici, pe colo să salveze câteva scene datorită actorilor. Dar atât. Iar minciuna în teatru, pe scenă, e chiar mai gravă decât cea din caseta tehnică, de unde aflăm că muzica ar fi originală, asumată de Nikoloz Rachveli Memanishvili, care doar a montat compoziţiile lui Alfred Schnittke şi a prelucrat romanţa rusească „Igra Liubvi”. Dar acesta e doar un amănunt printre multele scurtimi şi grosimi ale spectacolului.
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti
„Livada de vişini” de A.P. Cehov
Traducere: Mașa Dinescu
Regie: David Doiashvili
Scenografie: Tamara Kvesitadze,Gabi Albu
Asistent coordonator: David Murman Kartozia
Asistent regie: Laura Grosu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Muzica originală: Nikoloz Rachveli Memanishvili
Regia tehnică: Costi Lupșa
Distribuţie:
Liubov Andreevna Ranevskaia: Irina Movilă / Monica Davidescu
Ania: Crina SemciucVaria: Raluca Aprodu
Leonid Andreevici Gaev: Gavril Pătru
Ermolai Alekseevici Lopahin: Ioan Andrei Ionescu
Piotr Sergheevici Trofimov: Rareș Andrici
Boris Borisov Simeonov – Piscik: Vitalie Bichir
Charlotta Ivanovna: Istvan Teglas
Semion Panteleevici Epihodov: Idris Clate
Duniașa: Ana Covalciuc
Firs: Mihai Constantin
Iașa: Silviu Mircescu
Print