Valar morghulis!
Valar dohaeris!
Foarte multă lume ştie ce înseamnă aceste cuvinte dintr-o limbă inventată. Şi cei care nu ştiu au auzit măcar de „Mama dragonilor”, Jon Snow, pitic sau night walkers. „Game of Thrones” nu este doar un bestseller sau un serial de succes. Franciza cu pecețile caselor din Westeros a depăşit graniţele marketingului eficient. Într-o poveste în care băieţii buni au destul de multe defecte, iar băieţii răi au destul de multe calităţi, eroul este povestea însăşi.
De ce ne place atât de mult „Urzeala tronurilor?” Ce are atât de special, încât aproape că dă dependenţă în rândurile unui public divers din atât de multe puncte de vedere. Nu contează că eşti adolescent, tânăr, matur, cu mai multe sau mai puţine clase la activ – odată ce ai apucat să faci cunoştinţă cu povestea, abia aştepţi să vezi cine supravieţuieşte în bătălia pentru Tronul de fier.
Motivele pentru care urmărim cu toţii serialul şi cumpărăm cărţile au o rădăcină comună: nevoia de eroi. Nu toată lumea are gena de fan al super-eroilor Marvel (sau DC comics). Costumele mulate, exploziile multe şi laserele care ţâşnesc din te miri unde în toate direcţiile îşi au limitele lor. Dramele romantice cu un el şi o ea incredibil de frumoşi care merg prin viaţă mână în mână împotriva unui destin vitreg ajung destul de repede să creeze o saturaţie previzibilă. Romanele clasice, indiferent cât de nemuritoare ar fi ele, de valoarea lor neatinsă de trecerea anilor, nu mai au aceeaşi putere de seducţie în faţa unor inşi cam grăbiţi să scroll-eze prin task-urile zilei.
„Game of Thrones” are un prim atu important: numărul mare de personaje. Ai de unde alege. Apoi te poţi uşor raporta la o lume asemănătoare cu ce îţi aduci aminte că ai învăţat la istorie despre perioada medievală: săbii, castele, coroane, un tron, câteva case puternice care se luptă pentru putere. Parcă şi un domn pe nume Shakespeare tot despre asta a scris şi a devenit tare cunoscut şi apreciat. Apoi puterea însăşi – pe ea o cunoaştem cel mai bine. O vedem ca premiu râvnit de mai toţi domnii, îmbrăcaţi la costum ce e drept, şi nu cu piei de lup după moda de la Winterfell. Aceeaşi putere cu atributele ei perverse şi încolcite în jurul bunelor intenţii. La fel ca în experienţa ta mai mult sau mai puţin vastă, în „Urzeala tronurilor” nu trebuie să crezi pe nimeni pe cuvânt. Cei care păreau răi iremediabil se dau pe brazdă încet-încet şi constaţi cu oarecare ciudă că te-ai grăbit să-i judeci, iar cei pentru care ai fi jurat că sunt puri şi blânzi se dovedesc dacă nu duplicitari, măcar slabi şi plicticoşi.
Un alt mare plus e surpriza. Nicăieri nu s-a mai pomenit ca cel pe care îl credeai personajul principal să moară fără drept de apel în introducere practic. Şoc. Şi apoi tot aşa cu fiecare sezon, cu fiecare nouă carte. Surprizele sunt când plăcute, așa încât o lume întreagă a sărbătorit otrăvirea şi învineţirea în consecinţă a lui Joffrey, când cam triste. Şi aşa stăm cu sufletul la gură un sezon întreg ca nu cumva tocmai piticul nostru preferat să o păţească.
Reţeta succesului urzelii nu e simplă. Ingredientul principal este imaginaţia. Imaginaţia fantastică a unui George R.R. Martin care ne-a găsit punctele slabe şi acum se joacă de-a aşteptarea cu sufletele noastre urcate în gât de anticipaţie şi nerăbdare. Sunt site-uri şi forumuri care nu au alt obiect al muncii decât datul cu părerea despre posibilităţi de intrigi şi soluţionări de controverse. Unii care sunt împătimiţi ai cărţilor, alţii care vin cu propria versiune şi speră să influenţeze cumva acţiunile ultimelor două cărţi anunţate şi promise. Universul „Game of Thrones” depăşeşte cu mult povestea de la care s-a plecat. De la o luptă fantastico-medievală pentru un teritoriu imaginar s-a ajuns la cifre record în mai toate domniile care au legătură cu franciza. Este un fenomen.
Şi în timp ce o lume întreagă învaţă cum se pronunţă corect Dracarys şi se bucură că după şapte sezoane de aşteptare dragonii fac ceea ce ne doream cu toţii să facă: scuipă foc pe inamici, dincolo de efectele speciale cu adevărat speciale, de atenţie pentru detalii, joc actoricesc bine pus la punct, costume, decor care îţi taie răsuflarea, la fel ca bugetul, probabil, dincolo de glamour, isterie şi fandom stă simplă şi mai calmă decât Khaleesi pe tronul ei povestea despre putere disputată de oameni excepţionali cu defecte şi virtuţi. Şi undeva, în adâncul sufletelor noastre de fani dependenţi de urzeală precum Cersei de paharul ei de vin, ne implicăm atât de mult pentru că putem să ne regăsim în personajele pe care avem impresia că le cunoaştem atât de bine. Unii Jon Snow, unii Jamie, mai toate fetele Daenerys, câteva mai îndrăzneţe Cersei sau Arya, probabil nimeni Bran sau Sansa. Şi cu toţii îl apreciem pe Tyrion.
„Game of Thrones” este, poate, cel mai îndrăgit serial. Nu neapărat cel mai bun al tuturor timpurilor. Cărţile lui George R.R. Martin nu au profunzimi dostoievskiene sau absurd kafkian. Conţin, însă, cel mai important semn al valorii – te conving să le citeşti până la capăt şi, nu ştiu cum, te fac să crezi în povestea pe care ţi-o spun.
Winter is here!
Print