Există o modă în ultimii ani: să stai cu ochii țintă la Gala Premiilor UNITER și să o critici de la început până la sfârșit, spunând, desigur, cât de neimportant e tot ce se întâmplă acolo, cât de stupid, cât de neinspirat etc. Și mai ales de când Facebook-ul a luat amploare, oameni care au sau nu de-a face cu teatrul, fie că merg la unul sau la treizeci de spectacole pe an, nu contează, au ceva de comentat despre Gala UNITER, chit că știu sau nu spectacolele și nominalizații. Despre prestația lui Ion Caramitru se comentează de la început și până la sfârșit și, bineînțeles, e criticat, fiecare cuvințel rostit pe scenă e luat la puricat – că de ce vorbesc sponsorii, că de ce a sunat din clopoțel, că de ce era cutare îmbrăcat așa, și nu invers.
Dacă te distanțezi numai puțin, constați câtă ipocrizie băltește în obiceiul de a comenta de pe margine, în spirit balcanic, și adesea ghicești în spatele comentariilor o frustrare mai mult sau mai puțin bine disimulată. Am s-o spun din capul locului: Gala Premiilor UNITER are multe imperfecțiuni, dar, într-un fel sau altul lumea, teatrului se raportează la ea.
Dincolo de faptul că premiile dintotdeauna au stârnit interes în orice timp și în orice spațiu, premiile UNITER, deși nu direct, influențează în destule cazuri traseul nominalizaților și al premianților. Da, într-o junglă cum e lumea teatrului de la noi, vizibilitatea oferită de Gala UNITER este importantă. Iată de ce foarte mulți își doresc premiul. Că sunt lucruri care ar trebui schimbate, că perioada în care se face selecția ar trebui să fie ceva mai mare etc., asta e cu totul altă poveste. Că nemulțumiri vor fi întotdeauna, pentru că oameni suntem și lucrăm cu subiectivități, oricât am vrea să punem în ecuații matematice prestația artistică – și asta e altă poveste.
Însă seara Galei UNITER oferă un prilej unic de a studia pe viu nivelul de fățărnicie care funcționează atât în sală, cât și pe margine, pe Facebook. Și mai e prilej pentru fiecare invitat care urcă pe scenă să facă o mică paradă și să atragă atenția în stil aproape tipic campaniilor noastre electorale. Unul are să-l înțepe puțin pe Ion Caramitru, altul să plătească o poliță UNITER-ului, altul să își arate mușchii și altul să vorbească despre rezolvările din sistemul de legi. Și cei mai mulți să lupte pentru tineri… Risc și spun că discursul regizorului Alexander Hausvater a fost emblematic în acest sens. Desigur, seducător, ca al unui candidat care ar fi putut să câștige orice alegeri, dar, din păcate, atât de contrafăcut și cu atacuri atât de bine țintite, încât, desigur, a fost aplaudat. Dar n-aveai cum să nu te întrebi, după ce trecea amețeala seducției… cât din exemplul personal îi justifică lui Alexander Hausvater cuvintele de pe scena de la TNB. Ce mai contează? Succesul contează mai mult.
Nu discut calitatea spectacolului oferit de UNITER, căci am crezut mereu că aceia care o fac o fac de dragul de a critica un show în care importante pentru toată lumea sunt premiile, nu momentele muzicale. Deși scena din „West Side Story” a arătat într-adevăr cât de mare, uriașă nevoie este ca acest gen de energie să umple sălile teatrelor de stat, pentru că există generații noi extraordinare, dar prea puțini dintre regizori le fac loc în spectacolele lor.
Cât despre premiile decernate aseară în cadrul Galei, ca membru al juriului de nominalizări, am să mă abțin de la prea multe comentarii. Aș spune doar că în câteva dintre situații lipsa de coerență în alegere a fost evidentă, dar a funcționat sistemul cunoscut în care trebuie împăcate mai multe părți. Dat fiind premiul pentru regie și cel pentru scenografie, adevăratul câștigător al serii a fost spectacolul „Mobilă și durere” al lui Victor Ioan Frunză, de la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, iar marele învins al serii a fost „Omul cel bun din Seciuan”, în regia lui Andrei Șerban, care, din șapte nominalizări, a obținut un singur premiu, cel al lui Vlad Ivanov. De ce?
Print
De ce a primit numai o singura nominalizare Andrei Serban?Interesanta intrebare D.na Andronescu!Pentru ca in Romania A.Serban a fost de foarte multe ori pe nedrept “respins” in teatru ,din rautate , lipsa de consideratie ,din neintelelegere voita si mai ales pentru faptul ca sunt mai mult de 20 de ani de cand are succese importante pe toate scenele mondiale.Asta este din pacate Romania care nu si-a respectat niciodata valorile,mai ales daca acestia aduc din afara tarii o schimbare si o deschidere diferita.Bine cel putin ca a fost premiat Peter Brook mentorul si adevaratul descoperitor al talentului lui A.Serban.Aceasta intrebare “de ce?” ar trebui sa dea de gandire mai mult celor care se ocupa de cultura in Romania si sa schimbe atitudinea in a valoriza.Am mari indoieli ca se schimba ceva si nu pentru ca sunt sceptica din natura, ci pentru ca asa suntem “noi”.Stiti cantecul acela:”ca asa imi vine cateodata sa dau cu cutatul in piatra,dorule!”