Este o întrebare justă? Este o întrebare care merită pusă? Sau e doar o întrebare puerilă, facilă, la care în niciun caz nu există un răspuns satisfăcător, pentru că nu poți judeca o creație artistică în termeni atât de banali și de lipsiți de nuanță? Un profesionist, la veșnica întrebare „și cum ți s-a părut spectacolul?”, o să se jeneze întotdeauna să răspundă simplu și la obiect: „plictisitor”; la fel cum mulți fug și se feresc ca de ciumă de și mai simplul: „mi-a plăcut”. Pentru că spun totul și nimic în același timp, îi evităm cu atenție, însă există o foarte mare categorie de oameni pentru care există alb, negru și uneori gri, și aceia sunt spectatorii de rând, plătitorii de bilete, cei care vin să se relaxeze, să se bucure sau doar să-și petreacă într-un fel seara și uneori se nimeresc la teatru. La final, verdictul lor nu se trasează în câteva paragrafe și două ore de stat pe gânduri, ci foarte concis, imediat și clar: „mi-a plăcut” sau „nu mi-a plăcut, m-am plictisit”. Și în funcție de aceste două sintagme, se declanșează acel „word of mouth” care face ca unele spectacole să fie sold out imediat cum se afișează programul. Iar până acum s-a dovedit a fi cea mai eficientă metodă de marketing de la noi.
Da, nu e niciun secret. Ne plictisim la teatru, toți, cel puțin pentru câteva minute și tot (ni) se întâmplă. Plictiseala e definită în dicționar ca „neinteresant, searbăd, anost, supărător, enervant, agasant”. O gamă largă de emoții, din care poate ieși un cocktail ce pe unii oameni îi provoacă să nu mai calce niciodată sau, în orice caz, nu prea curând într-o sală de teatru. Sentimentul de plictiseală nu e inofensiv și e poate cea mai des întâlnită „emoție” după vizionarea unui spectacol. Dar de ce? Ce anume îl plictisește pe spectator?
Fără doar și poate, jocul actorilor care uneori nu transmite nimic și nu este asumat. Asistăm la tirade lungi și obositoare, la schimburi de replici care parcă se petrec ca un joc de ping-pong în reluare sau între doi jucători care tot scapă mingea și se chinuiesc să o servească cu efect sau măcar corect. Moda spectacolelor care se vând datorită numelor de pe afiș nu a trecut și e valabilă oriunde în lume. Publicul vine la teatru în cea mai mare măsură pentru actori și acesta e privilegiul lor. Nu degeaba pe orice afiș se scot la înaintare vedetele. Ceva, cineva trebuie să garanteze calitatea jocului actoricesc. Iată, față în față, cele două entități fără de care teatrul nu ar fi posibil.
Dacă, totuși, actorii nu au reușit să umple spațiul scenic cu prezența și energia lor, și dacă „peretele” este atât de solid, încât nici nu auzi bine de el, mai există (poate?) o șansă să fii captivat și să pleci acasă cu o experiență plăcută: povestea. Elementul care ne invadează constant viața cotidiană, la televizor, pe social media, în supermarket. Găsim povești sub diferite forme și oriunde, însă spectatorul vine la teatru pentru că, de ce mai multe ori, vrea o poveste de calitate, spusă altfel. Nu vrea povestea „rețetă” de publicitate, nu vrea superficialitățile de pe internet și nici supereroi cu efecte speciale. Vrea emoție pe viu. Vrea să plece cu senzația că a înțeles ceva, că a simțit ceva și nu că și-a pierdut timpul.
Emoția este ingredientul principal pe care îl caută orice spectator. În lipsa acestor trei factori, celelalte elemente se prăbușesc iremediabil. Regia nu poate fi împlinită în totalitatea sa fără jocul actorilor, iar fără implicarea totală a actorilor, nu se poate naște nici emoția. Extrem de rar un spectator poate fi emoționat de o proiecție video sau de o scenografie extraordinară. Și de cele mai multe ori nu este suficient ca să plece satisfăcut și cu atât mai puțin să transpară povestea. Obiectele nu suplinesc nevoia de viu, dacă la rândul lor nu primesc viață.
Plictiseala e cancerul teatrului. Mai bine un spectator enervat, ofuscat, scos din zona lui de confort, decât unul pasiv, care a uitat că exiști din primul moment în care a pășit în stradă. Mai bine să reacționeze, decât să caște cu poftă și să adoarmă.
Print