De ce nu e loc de teatru la TV sau de ce Cultura nu e Monden?

Cât de mare, frustrant de mare, e distanţa dintre ce se promovează drept vedetă, actor-vedetă, la televiziune şi actorii cu adevărat importanţi în teatru în acest moment e o poveste veche. Mi s-a întâmplat de multe ori în ultima vreme să mă izbesc de o atitudine care m-a descumpănit, din partea multor oameni, de diverse categorii, care, deşi intelectuali, relativ aproape de „scena” Bucureştiului, ascultă cu maximă reticenţă nume ale unor actori care n-au trecut „proba” televiziunii. Să încerci să le explici de ce Marius Manole „nu apare” la televizor şi nu joacă nici în sitcomuri, nici în telenovele, nici în emisiunea „Vara pe val”, dar, cu toate astea, rămâne unul dintre cei mai importanţi actori din România acestui moment este, uneori, o partidă pierdută dinainte…

Există fie un cult – de cele mai multe ori fals şi autoindus – pentru „generaţia de aur”, fie o „admiraţie” indusă zi de zi şi seară de seară de emisiunile de televiziune care funcţionează ca un veritabil aparat de spălat creierele din filmele SF. (Iar ce se vede pe scenă, mai ales când vorbim de comedie – şi în teatrul de stat, şi în teatrul independent, este în mare parte rezultatul acestei tabloidizări care funcţionează pe toate palierele.)

La nivelul publicului larg – public de teatru ocazional –, privitor la televizor şi cititor de ziare, atâtea câte au mai rămas, cele mai multe tabloide sau în curs intensiv de tabloidizare, nevoia de a vedea la teatru ceva care să le creeze o cât de mică punte de legătură cu ce sunt obişnuiţi să vadă la televizor este vizibilă cu ochiul liber: după spectacolele la care faci rost de bilete stând la coadă şi unde cererea e mai mare decât oferta, după reacţiile sălii la anumite replici şi „poante”. Că lucrurile funcţionează nedrept şi că actori, mai ales dintre cei tineri, de mare talent rămân în umbra unor aşa-zişi „actori” de televiziune care fac rating cu şuşe şi vorbesc de obicei cu emfază despre forţa teatrului şi a culturii (de care ei sunt mai departe ca soarele de lună) e un fapt care nu poate fi schimbat în niciun caz în acest moment al societăţii şi pe care majoritatea şi-l asumă.

Trist este însă altceva. Trist e faptul că aproape pe nesimţite acest val al tabloidizării a ajuns până aici. Că în fiecare seară, în fiecare stagiune, totul se mai scufundă un centimetru ca Veneţia în mare, că de fiecare dată se mai cedează o bucată de teritoriu.

Peste tot în lume există tabloide şi nu discut acum calitatea lor, dar genurile sunt mult mai clar delimitate. În România totul e tabloid, tot ce ţine de massmedia, cu excepţii din ce în ce mai puţine, se subordonează gândirii de tip tabloid, de la titluri la abordarea subiectelor, pentru că asta se cere. Puţin scandal. Puţină sare. Puţină scormonire în intimitate. O ştire despre o premieră cu Olga Tudorache nu e interesantă. Devine „ştire” numai dacă actriţa a fost internată înainte, în timpul sau după premieră… dacă i s-a întâmplat ceva.

Nu e loc de un spectacol de teatru la televiziune pentru că trebuie urmărită Elena Udrea pe litoral şi devine o ştire şi un spectacol în sine lacrima Mariei Băsescu, de Sf. Maria, în biserică, plus buchetul de flori de la preşedinte… Show de-a dreptul este şi intervenţia lui Corneliu Vadim Tudor, tot de Sf. Maria, care îşi citeşte în direct, sugrumat de lacrimi de emoţie, poezia compusă în zori sub aripa Duhului sau discursul despre creştinismul românesc la moartea regelui Cioabă… Totul e un reality-show de doi lei din ce în ce mai gustat. În fond, câtă lipsă de imaginaţie, dar ce tip de aşteptări îi creezi publicului… Pe sistemul „dacă azi scoţi bluza, ca să facem rating, mâine scoţi sutienul, că deja faza cu bluza e fumată, iar poimâine, după ce rămâi gol, ai devenit neinteresant”.

Nu. Nu e loc pentru teatru la televizor – au avut unii grijă să desfiinţeze şi TVR Cultural şi, iată, a trecut un an şi nimeni nu s-a revoltat cu adevărat, că se poate trăi fără, nu-i aşa – nu e loc decât dacă e de proastă calitate şi cât mai gros, că altfel nu râde publicul. Iar când publicul vine apoi la teatru, dacă nu găseşte pe scenă măcar ceva care să-i amintească de distracţia aia „adevărată” cu care e obişnuit, nu gustă cu adevărat. Creatorul simte asta, o simte instinctiv, şi coboară un piculeţ stacheta pe ideea că lasă, un centimetru dat drumul la talie nu se observă şi tot aşa… La fel au făcut, în timp (într-un timp prea scurt), toţi directorii trusturilor media şi au ucis tot ce mai era viu şi puternic în presă, pe ideea „asta nu se citeşte, nu e vedetă”. Plus că au amestecat peste tot şi fără discernământ „cultura” şi „mondenul”. Să explici că diferenţa dintre ele e ca de la cer la pământ este o pierdere de vreme. Până la urmă, tot de actori e vorba, nu? Răspuns corect: Nu!