De ce nu e Victor Rebengiuc un mare actor?

Pentru că aşa spune el, iar eu nu îmi permit să îl contrazic; decât cu argumente. A declarat cu mai multe ocazii că se va considera mare actor atunci când nu îşi va reproşa nimic, când rolul va fi perfect în opinia lui. Mulţi cred că se alintă, că e un moft sau o declaraţie de circumstanţă care să „dea bine în pagină” ca titlu de interviu. Eu sunt sigură că e foarte adevărat – chiar cred că exigenţa şi perfecţionismul domnului Rebengiuc sunt atât de ascuţite, încât îl transformă în cel mai de temut critic atunci când vine vorba de rolurile pe care le interpretează. Având şi un simţ al umorului special, a spus odată că e nemulţumit doar atunci când se analizează; „când mă compar sunt foarte mândru de mine”. Ferindu-mă de interpretări rău-voitoare, explic, de la mine putere, şi pun eticheta cu „Glumă!” pe afirmaţia precedentă. Un actor mare, sau unul aflat pe drumul spre marele actor, aşa cum îi place domnului Rebengiuc să se considere, e în mod obligatoriu modest. De la această observaţie vreau să îmi încep demonstraţia şi să îl conving pe Victor Rebengiuc de anvergura sa artistică.

În primul rând nu dă lecţii. „Nu ştiu eu suficient pentu mine, dar să îi învăţ pe alţii.” Apoi, e punctual şi foarte serios. Regizorii spun că e ascultător şi chiar sârguincios la repetiţii. Cred că sunt suficiente motive pentru a trage linie şi a spune că e profesionist şi dedicat. Prima bilă albă. Ştiu că nu e nici pe departe un raţionament mulţumitor, ci cerinţe simple fără de care nu ai ce căuta pe scenă atunci când vorbim de performanţă. Nici când voi aduce în discuţie experienţa pe care o are în spate – peste 56 de ani de profesie – ştiu că nu îl voi impresiona. Pentru noi, ceilalţi, care îl iubim şi îl credem mare actor, e ceva să numeri sute de roluri în teatru şi zeci de roluri în film –  multe principale, mai toate diferite ca abordare şi prea puţine la îndemână. De la Caliban la Apollo e cale lungă; iar de la Moromete la Iancu Pampon nu e tocmai o aruncătură de băţ. Un amănunt care îl poate pune pe gânduri ar fi prospeţimea şi pofta de joc pe care le are la aproape 80 de ani. E preocupat, atent, eu aş zice dependent de muncă. Joacă în şapte spectacole diferite, pleacă în turnee, face în continuare film, călătoreşte, merge la teatru ca spectator, repetă roluri noi şi e cel mai bucuros când are de lucru. Altă callitate esenţială pentru a spera să ajungi mare actor: dragostea de meserie. Iar dovada cea mai mare de iubire e, spun eu, timpul dedicat şi grija continuă. Sacrifică orele pe care le-ar putea petrece cu nepotul său în favoarea noilor proiecte. De fumat s-a lăsat pentru că a fost întrebat în tinereţe: „tu ce vrei să fii: fumător sau actor?” şi a luat atât de în serios răspunsul, încât a renunţat imediat la viciu. Deci are voinţă şi e ambiţios – a doua bilă albă pentru mine începe să se contureze.

E timpul să vorbim despre calităţile care îl individualizează. Am trecut în revistă condiţiile generale, ştim cu toţii că le întruneşte, iar acum ne concentrăm pe detalii. Are o intuiţie scenică aparte. Logica lecturii, accentele din rostire, frazarea care curge rotund şi sensul deplin dat cuvintelor sunt, poate, cele mai importante atuuri ale mele în încercarea de a-i demonstra domnul Rebengiuc că este un mare actor. Ritmul şi cadenţa sunt atât de precise, încât îl bănuiesc de „ureche teatrală” absolută –  la muzică spune că nu se pricepe, dar eu îl asemăn unui dirijor de geniu. Fac un exerciţiu de imaginaţie şi îmi închipui că replica dumnealui ar fi: „Habar n-am cum o fac, nu ştiu ce spui tu acolo.” Aici e tot farmecul – în lejeritatea de a fi pe scenă. Firescul ridicat la rang de artă şi impresia că e atât de uşor, de normal, de aşa cum trebuie să fie. În cele mai recente roluri pare că se joacă frumos, ca un copil inteligent, cu imaginaţie bogată, cu o jucărie abia primită – cu bucurie, plăcere şi fascinaţia de a descoperi ceva nou. Se spune că sunt actori care joacă din stomac, alţii din ficat, alţii din creier, alţii din mai ştiu eu ce măduvă, plămâni sau rinichi. Eu cred că Victor Rebengiuc joacă din ventricolul stâng – de acolo porneşte sângele oxigenat în tot organismul. Iar în ce-l priveşte pe domnul Rebengiuc, eu suspectez că pe lângă O2, leucocite, hematii, plasmă şi alte substanţe, sângele e „infestat” cu teatru în stare pură.

Se mai spune şi că teatrul e mirare – nu există mirare mai autentică decât cea din ochii măriţi ai lui Victor Rebengiuc care îşi ascultă partenerul. Tăcerea lui vorbeşte, iar relaţiile scenice se ramifică exponenţial. Teatrul ar mai fi şi temple – Victor Rebengiuc are credinţa fanaticului în arta pe care o rafinează cu migală de atâta timp şi nu face nicio concesie; nu acceptă compromisul, nu are înţelegere pentru superficialitatea celor din jur, e ursuz şi absorbit în lucru, amendează neseriozitatea şi poate părea chiar antipatic pentru că nu are tact sau răbdare cu cei care investesc mai puţin decât el în profesia lor. Sper ca aceste aplicaţii ale teoriilor despre teatru să îmi aducă şi cea de-a treia bilă albă.

Nu ştiu de ce, dar presimt ca oricât de lung, de amănunţit, de argumentat ar fi articolul meu, domnul Rebengiuc tot nu va crede că e un mare actor, iar efortul meu tot a laudatio va semăna. Cel mai simplu ar fi să recunosc sincer că îl consider cel mai mare actor român al prezentului şi între primii zece ai teatrului românesc de când există el. Nu îmi plac statuile pentru că sunt reci şi ţepene şi nu am nicio intenţie să îi ridic una. Marmura, piatra sau bronzul sunt prea reci pentru a rezona cu sentimentele mele calde. Aşadar, fără nicio falsă obiectivitate, dincolo de argumente, indiferent cât de puţin sau de mult contează, îmi iau inima în dinţi şi îl contrazic pe domnul Rebengiuc: este un mare actor. Pentru că aşa spun eu.