Pentru că aşa spune el, iar eu nu îmi permit să îl contrazic; decât cu argumente. A declarat cu mai multe ocazii că se va considera mare actor atunci când nu îşi va reproşa nimic, când rolul va fi perfect în opinia lui. Mulţi cred că se alintă, că e un moft sau o declaraţie de circumstanţă care să „dea bine în pagină” ca titlu de interviu. Eu sunt sigură că e foarte adevărat – chiar cred că exigenţa şi perfecţionismul domnului Rebengiuc sunt atât de ascuţite, încât îl transformă în cel mai de temut critic atunci când vine vorba de rolurile pe care le interpretează. Având şi un simţ al umorului special, a spus odată că e nemulţumit doar atunci când se analizează; „când mă compar sunt foarte mândru de mine”. Ferindu-mă de interpretări rău-voitoare, explic, de la mine putere, şi pun eticheta cu „Glumă!” pe afirmaţia precedentă. Un actor mare, sau unul aflat pe drumul spre marele actor, aşa cum îi place domnului Rebengiuc să se considere, e în mod obligatoriu modest. De la această observaţie vreau să îmi încep demonstraţia şi să îl conving pe Victor Rebengiuc de anvergura sa artistică.
În primul rând nu dă lecţii. „Nu ştiu eu suficient pentu mine, dar să îi învăţ pe alţii.” Apoi, e punctual şi foarte serios. Regizorii spun că e ascultător şi chiar sârguincios la repetiţii. Cred că sunt suficiente motive pentru a trage linie şi a spune că e profesionist şi dedicat. Prima bilă albă. Ştiu că nu e nici pe departe un raţionament mulţumitor, ci cerinţe simple fără de care nu ai ce căuta pe scenă atunci când vorbim de performanţă. Nici când voi aduce în discuţie experienţa pe care o are în spate – peste 56 de ani de profesie – ştiu că nu îl voi impresiona. Pentru noi, ceilalţi, care îl iubim şi îl credem mare actor, e ceva să numeri sute de roluri în teatru şi zeci de roluri în film – multe principale, mai toate diferite ca abordare şi prea puţine la îndemână. De la Caliban la Apollo e cale lungă; iar de la Moromete la Iancu Pampon nu e tocmai o aruncătură de băţ. Un amănunt care îl poate pune pe gânduri ar fi prospeţimea şi pofta de joc pe care le are la aproape 80 de ani. E preocupat, atent, eu aş zice dependent de muncă. Joacă în şapte spectacole diferite, pleacă în turnee, face în continuare film, călătoreşte, merge la teatru ca spectator, repetă roluri noi şi e cel mai bucuros când are de lucru. Altă callitate esenţială pentru a spera să ajungi mare actor: dragostea de meserie. Iar dovada cea mai mare de iubire e, spun eu, timpul dedicat şi grija continuă. Sacrifică orele pe care le-ar putea petrece cu nepotul său în favoarea noilor proiecte. De fumat s-a lăsat pentru că a fost întrebat în tinereţe: „tu ce vrei să fii: fumător sau actor?” şi a luat atât de în serios răspunsul, încât a renunţat imediat la viciu. Deci are voinţă şi e ambiţios – a doua bilă albă pentru mine începe să se contureze.
E timpul să vorbim despre calităţile care îl individualizează. Am trecut în revistă condiţiile generale, ştim cu toţii că le întruneşte, iar acum ne concentrăm pe detalii. Are o intuiţie scenică aparte. Logica lecturii, accentele din rostire, frazarea care curge rotund şi sensul deplin dat cuvintelor sunt, poate, cele mai importante atuuri ale mele în încercarea de a-i demonstra domnul Rebengiuc că este un mare actor. Ritmul şi cadenţa sunt atât de precise, încât îl bănuiesc de „ureche teatrală” absolută – la muzică spune că nu se pricepe, dar eu îl asemăn unui dirijor de geniu. Fac un exerciţiu de imaginaţie şi îmi închipui că replica dumnealui ar fi: „Habar n-am cum o fac, nu ştiu ce spui tu acolo.” Aici e tot farmecul – în lejeritatea de a fi pe scenă. Firescul ridicat la rang de artă şi impresia că e atât de uşor, de normal, de aşa cum trebuie să fie. În cele mai recente roluri pare că se joacă frumos, ca un copil inteligent, cu imaginaţie bogată, cu o jucărie abia primită – cu bucurie, plăcere şi fascinaţia de a descoperi ceva nou. Se spune că sunt actori care joacă din stomac, alţii din ficat, alţii din creier, alţii din mai ştiu eu ce măduvă, plămâni sau rinichi. Eu cred că Victor Rebengiuc joacă din ventricolul stâng – de acolo porneşte sângele oxigenat în tot organismul. Iar în ce-l priveşte pe domnul Rebengiuc, eu suspectez că pe lângă O2, leucocite, hematii, plasmă şi alte substanţe, sângele e „infestat” cu teatru în stare pură.
Se mai spune şi că teatrul e mirare – nu există mirare mai autentică decât cea din ochii măriţi ai lui Victor Rebengiuc care îşi ascultă partenerul. Tăcerea lui vorbeşte, iar relaţiile scenice se ramifică exponenţial. Teatrul ar mai fi şi temple – Victor Rebengiuc are credinţa fanaticului în arta pe care o rafinează cu migală de atâta timp şi nu face nicio concesie; nu acceptă compromisul, nu are înţelegere pentru superficialitatea celor din jur, e ursuz şi absorbit în lucru, amendează neseriozitatea şi poate părea chiar antipatic pentru că nu are tact sau răbdare cu cei care investesc mai puţin decât el în profesia lor. Sper ca aceste aplicaţii ale teoriilor despre teatru să îmi aducă şi cea de-a treia bilă albă.
Nu ştiu de ce, dar presimt ca oricât de lung, de amănunţit, de argumentat ar fi articolul meu, domnul Rebengiuc tot nu va crede că e un mare actor, iar efortul meu tot a laudatio va semăna. Cel mai simplu ar fi să recunosc sincer că îl consider cel mai mare actor român al prezentului şi între primii zece ai teatrului românesc de când există el. Nu îmi plac statuile pentru că sunt reci şi ţepene şi nu am nicio intenţie să îi ridic una. Marmura, piatra sau bronzul sunt prea reci pentru a rezona cu sentimentele mele calde. Aşadar, fără nicio falsă obiectivitate, dincolo de argumente, indiferent cât de puţin sau de mult contează, îmi iau inima în dinţi şi îl contrazic pe domnul Rebengiuc: este un mare actor. Pentru că aşa spun eu.
Vai de mine ce non-sensuri mai vorbeste cine a scris articolul asta, numai ca sa se dea cult si inteligent si habar nu are cu ce se mananca meseria asta. Comparatii si metafore atat de ridicole si deplasate incat mi-e rusine ca domnul Rebengiuc este protagonistul acestei publicatii chicioase si plina de inflorituri cretinoide:”Ritmul şi cadenţa sunt atât de precise, încât îl bănuiesc de „ureche teatrală” absolută” . Domnu’ scriptolog, ai si idee ce ai vrut sa spui aici sau doar ai vrut tu asa CU ORICE PRET sa pui ceva pompos care suna bine! Nu mai ridicati in slavi cu vorbe poleite si metafore strigatoare actori care NU au nevoie de asa ceva pentur ca vorbeste singura cariera pentur ei! Faceti ceva pentru noua generatie! Promovati actori tineri si sperante ale teatrului romanesc.Dati-le aripi! Scrieti ceva despre cum s-au remarcat nume noi, au nevoie de asta! Maestrul Rebengiuc nu are nevoie de articolul asta penibil si plin de osanale sclipicioase,stim cu totii cine este! Si va rugam, va imploram , folositi un limbaj simplu, teatral, nu mai folositi limbajul asta academic, pseudo-poetic, elegiile astea gratuite de care nu are nimeni nevoie, literatura asta care nu are nici o legatura cu meseria propriu-zisa ! Unii actori joaca din ficat iar scriptologul crede cu tarie ca Rebengiuc joaca din ventricolul stang! E legal oare sa fii atat de slinos si penal in limbaj? Ar trebui sa nu fie ! Bineinteles ca traim in comunism si STIU ca NU mi se va publica OPINIA dar macar daca o va citi cineva, poate (speranta moare ultima) se va schimba ceva in tonul literaro-proslavitor-impopotonat al publicatiei, care NU are nimic e a face cu meseria. Le fel de bine cum nu are nici debitarile literare metaforice ale lui Banu. SIMPLU, se poate simplu? Teatru este despre simplitate si uman! Dramaturgi scriu frumos si simplu, actorii joaca frumos si simplu, de ce trebuie criticimea teatrala sa murdareasca frumusetea asta?
elogii gratuite- greseala de tipar !
Draga noastra,Tania
Da-mi voie sa te consider din start ca facand parte din clubul fanilor marelui actor,dl.Rebengiuc.Te asigur ca suntem infinit mai multi decat crezi si mai ales ingustimea rationamentului tau o poate cuprinde.De ce spun aceasta? Tocmai din acelasi motiv pe care il invoci si tu: tinerii actori trebuie descoperiti si promovati/laudati.Corect,dar de unde “Bibicule”? Nu stiu ce spectacole joci/vezi tu,dar crede-ma,tinerii actori nu au nimic in comun cu pasiunea,profesionalismul si credinta in arta actorului dovedite de marele actor Rebengiuc.
As cadea prea repede in plasa pandaxiei scapata in ipohondrie,daca te-as suspecta tocmai de subliminalul mesajului pe care de fapt ai vrut sa-l transmiti,anume sa uitam a mai lauda valorile si sa vedem doar noile sperante.Dar inca o data intreb,de unde “Bibicule”?
Cat despre critica ta asupra articolului de mai sus,eu zic ca gresesti profund,prima ca bati campii,a doua “nu ai manere”,jignesti si buna credinta si talentul autoarei.Si este pacat,mare pacat,ca tocmai voi,tinerele sperante sa dovediti ranchiuna,desnadejde si mai ales ipocrizie.
Eu il admir si il respect pe omul/actorul despre care se scrie. Asta ca sa fie clar pentru toti. Dar m-as abtine de la a generaliza in ceea ce priveste generatia tanara de actori.La fel cum m-as abtine de la interogatia ” De unde, Bibicule?” Exista.Si sunt destui. Si vor creste.