În Bucureștiul sfârșitului de an 2015, într-un oraș oricum prea sărac în teatre, comparativ cu alte capitale ale lumii, Legea 282/2015, promulgată de președintele României Klaus Iohannis, desigur, după tragedia de la clubul Colectiv, închide sală după sală. Închide cele mai importante cinematografe, închide teatre, închide clădire după clădire. Managerii umblă amețiți căutând soluții, când la Primărie, când la Președinție, toată lumea zâmbește și e binevoitoare, dar teatrele se închid, instituții de cultură, una după alta, dau comunicate de presă, anunțând că nu mai pot funcționa.
E-adevărat, multe își desfășoară activitatea de ani întregi în clădiri cu risc seismic și a fost nevoie de cea mai mare tragedie din ultimele decenii pentru ca cineva, acolo sus, să-și dea seama că trebuie să se facă ceva. Dar ce? Ceea ce e cel mai simplu, în stil românesc: închidem tot. Pe sistemul arhicunoscut în toți acești ani: întotdeauna se taie, se reduce, se închide. Nimeni nu construiește, nu consolidează, nu caută soluții reale.
Legea 282/2015 este un fel de spălare pe mâini à la Pilat din Pont. În caz că la București se va întâmpla un cutremur puternic precum cel din 1977, autoritățile sunt cu mâinile curate. Clădirile în care funcționau de ani întregi – edificii despre care se știe tot de ani întregi că prezintă risc, în caz de cutremur – au fost închise și toată lumea doarme liniștită, nimeni nu poate păți nimic, la o adică. S-au pus cu toții la adăpost de un val de proteste precum cel din Piața Universității imediat după incendiul de la Colectiv. Au făcut ce trebuia… Au găzit cea mai simplă soluție pntru problema drobului de sare. La consecințele pe termen lung nu s-a gândit nimeni. Ce fel va arăta Bucureștiul la început de ianuarie 2016? Fantomatic… Bulevardul Magheru va fi fără Teatrul Nottara, fără Cinema Patria, fără Cinema Studio și Cinema Pro. Apoi în centrul vechi unde „pe dinafară-i vopsit gardul” stau să se închidă Godot Café-Teatru și nenumărate cluburi, care, da, pot reprezenta un pericol în caz de…
Ce zice de fapt legea promulgată de Klaus Iohannis? Interzice, de la data publicării în Monitorul Oficial, orice activitate publică ce presupune aglomerarea de persoane în clădirile cu risc seismic. La prima vedere, totul este corect și pare cea mai bună măsură pentru a evita o nouă tragedie. Și totuși, problema clădirilor cu risc seismic este cunoscută de ani întregi, operațiunea Bulina Roșie nu e de ieri, de azi. Ce s-a făcut în toți acești ani? Nimic! Absolut nimic, din anii ’90, când cele mai multe dintre aceste imobile au fost expertizate și încadrate la risc seismic 1 sau 2. Toată lumea știa de ele, și totuși nimeni n-a găsit soluția legală de a le consolida. Nimeni. Toată lumea a mers pe burtă și a profitat de faptul că proprietarii apartamentelor aflate deasupra unora dintre aceste clădiri, cum e, de exemplu, cazul Nottara-ului, nu au fost de acord. Iar acum s-a găsit soluția îndelung căutată. Închidem tot. E doar încă un pas spre îndobitocirea populației, unul făcut cu multă eleganță și cu multă grijă față de om… Care e problema? Îi rămân mall-urile, sunt acolo destule cinematografe, iar teatrul de mall (nu vorbim de calitatea lui) începe să prindă teren.
Nimeni n-a vorbit în această perioadă de isterie colectivă despre consolidare. Toată lumea, în febra închiderii și a mutării, uită esențialul: această lege închide, teoretic, aproape jumătate din București. Și în felul acesta se pierde o identitate și se mai pierde un spirit anume. Iar tranziția către o lume de plastic se poate face mult mai repede.
Desigur, președintele Klaus Iohannis a oferit o dată pe lună sala de la Palatul Cotroceni, în schimb, și toată lumea a fost încântată de gestul minunat. Însă gestul nu face decât să acopere o problemă mult mai mare, fără s-o rezolve nici măcar parțial pe prima. Problema este de ce statul român nu găsește o formulă legală de a consolida cât mai repede clădirile respective, care în curând vor fi ca niște cimitire părăsite, în loc să ofere false rezolvări.
Un exercițiu de imaginație: dacă ar avea loc în curând un cutremur, în principiu niște oameni care s-ar afla la vreun spectacol sau la proiecția unui film într-una din aceste clădiri ar fi salvați, pentru că sălile s-au închis – asta, desigur, dacă n-ar avea ghinionul să treacă chiar atunci pe Bulevardul Magheru… Dar clădirile n-ar fi salvate. Iar în momentul în care aceste construcții cad, se dărâmă cu ele o întreagă istorie, de care nimănui nu pare să-i pese. Se dărâmă o lume. Viața culturală a Bucureștiului, și așa insuficient dezvoltată, viața teatrală, care duce mare lipsă de clădiri, va fi grav afectată. Dar cui îi pasă? Autoritățile s-au pus la adăpost și s-au spălat bine pe mâini. În caz de cutremur, nimeni nu va ieși în stradă să le ceară demisiile și vor putea dormi liniștiți mai departe în clădirea fără risc seismic a Parlamentului. Ciudat e că acum, când se închid teatrele și cinematografele, nimeni nu mai iese în stradă…
Print
Vă răspund eu de ce: pentru că imediat nişte spălaţi pe creier vor începe să strige “vrem spitale, nu consolidare!”
Şi ca să nu credeţi că fac doar o parafrazare slabă a unui slogan ideologic de extremă-stâmga, chiar astăzi la TVR l-am auzit pe Mircea Radu (cel cu emisiunile #Din dragoste de pân’ mai ieri) arătându-se nemulţumit de cheltuirea banilor pe manifestaţii militare în loc ca aceştia să fie destinaţi “pentru spitale şi şcoli”. Să nu desonsideraţi acest soi de gândire. El s-a mai amnifestat în toată violenţa lui. De exemplu, în Cambodgia, unde toate elementele culturii occidentale (de la religie până la… teatru) au fost eliminate brusc.