De ce nu merg artiștii la spectacolele colegilor?

S-a întâmplat să fiu la Cluj când a avut loc decernarea premiilor artistice şi tehnice pentru stagiunea 2012-2013, la Teatrul Maghiar de Stat. E vorba de premiile anuale acordate pe baza deciziei consiliului artistic al teatrului şi a voturilor trupei, obicei mai puțin întâlnit prin alte locuri și prin alte teatre sau trupe din țară. Dincolo de premii, de valoarea lor simbolică sau de valoarea lor materială, asta presupune ceva cu mult mai important. Presupune că artiștii din trupa respectivă văd spectacolele colegilor lor, obicei din ce în ce mai rar în teatrul românesc, unde actorii și regizorii – cei mai mulți dintre ei – nu intră în sala de teatru decât atunci când merg la propriile spectacole.

Sunt extrem de puțini actorii, iar regizorii chiar mai puțini, pe care să-i fi zărit la vreo premieră în ultimii ani. Sau la o avanpremieră, sau la un spectacol de după premieră… La fel de puțini sunt actorii, mai ales cei angajați în teatrele de stat, care să meargă la spectacolele din mediul independent… Invers, culmea!, se mai întâmplă. Și nici în mediul independent nu există cu adevărat solidaritate în acest sens. Ba aș spune că lucrurile se întâmplă pe sistemul „scapă cine poate”. Autopublicitate susținută, uneori agresivă, și o competiție care, așa cum spunea actrița Dana Voicu într-un interviu acordat revistei Yorick în numărul trecut, este prea puțin pe idei și mai mult pe aducerea publicului în sală. Pentru că publicul înseamnă bilete vândute, deci bani pentru cei care joacă, bani care trebuie să le ajungă uneori zile la rând, mult mai multe decât ar fi normal pentru suma respectivă… Dar competiția asta, pe cât de firească și de îndreptățită în condițiile date, nu poate decât să dăuneze actului artistic, conducând adesea la o scădere a calității, mai mult sau mai puțin conștientizată. La fel, lipsa de interes pentru ce face celălalt, pentru spectacolul dintr-un alt teatru, creează o formă de înstrăinare, ce duce de multe la ori la concluzii greșite și la iluzia originalității.

Premiile de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj mi s-au părut în seara decernării mai frumoase și mai importante decât celebrele și râvnitele Premii UNITER. Pentru că arătau o formă de colegialitate, o formă de admirație colegială, dezvăluind ceva din secretul unei trupe bine sudate, cu actori dispuși să lucreze aproape fără pauză, cu oameni cărora le place să facă performanță și pentru care teatrul este mai mult decât un serviciu. Cu un personal tehnic premiat în același timp cu actorii și regizorii. S-au dat multe premii la Cluj pe 19 martie, după spectacolul „Victor sau copiii la putere”. Unii membri ai trupei au primit chiar mai multe – există un sistem special de voturi –, dar nu despre valoarea lor e vorba, ci despre acel spirit cu totul aparte care e un mediu propice pentru performanță. Iar performanță înseamnă și succes de public, și căutare permanentă… sau, mai bine zis, disponibilitatea și dorința de a căuta, esențiale în teatru, atunci când scopul este valoarea.