Foto Maria Ștefănescu
E ciudat, dar în București adolescenții sunt un segment de public mai degrabă ignorat de teatre. De la spectacolele pentru copii se sare direct la cele pentru adulți, iar tinerii, liceenii, rămân departe de teatru și-l consideră, în cea mai mare parte, un fenomen ușor vetust, care nu-și are locul în preocupările lor, deloc trendy. Aceste concluzii vin în urma unor discuții cu elevi de liceu, pe care le-am avut în diverse contexte și pentru care – pentru cei mai mulți dintre ei – teatrul se oprește la… Țăndărică, iar celălalt le miroase a chestii prăfuite, plictisitoare, total neatrăgătoare.
Motiv pentru care Excelsior Teen Fest, din cunoștințele mele, primul festival de o asemenea anvergură, care a avut loc în București săptămână trecută, a însemnat o foarte importantă deschidere în această direcție. Timp de opt zile, la Teatrul Excelsior (destul de puțin vizibil până acum, când e evident că chiar are un program bine gândit), dar și în alte spații de joc din București, s-au jucat spectacole incluse de criticul Oana Borș într-o selecție ce și-a propus să urmărească și să pună în lumină probleme care i-ar putea interesa pe adolescenți. De la spectacole despre realitatea din școlile din România, precum „Amintiri din epoca de școală” și „Profu de religie”, la cele care propun întâlniri cu texte din programă sau cele care vorbesc, pur și simplu, despre problemele vieții de adolescent, aici sau pretutindeni, ori povești care au în centru tineri și dramele lor, toate au fost adunate într-o săptămână, în această primă ediție a unui festival mai mult decât necesar. Iar marele câștig a fost că la majoritatea spectacolelor sala a fost plină sau arhiplină și că reacțiile publicului au fost vii, directe, autentice.
După „Chip de foc”, au plecat pe stradă cântând melodia din spectacol și în a doua seară încă o mai fredonau. Povestea li s-a părut interesantă, dar mai degrabă ciudată și departe de universul lor. La „Amintiri din epoca de școală”, sala a fost în extaz. Timp de o oră s-au văzut răzbunați pe scenă pentru toate problemele pe care le-au avut de-a lungul anilor cu profesorii, cu temele, cu învățatul pe dinafară, cu notele, cu tot. La „Flori pentru Algernon” am văzut cum o sală arhiplină pusă pe râs și amuzament, pentru că asta era – evident – cam singura lor reprezentare despre teatru, în zece minute a fost cucerită total și ireversibil de jocul Iuliei Colan. Actrița a reușit performanța de a-i face să nu respire în anumite momente. Liniște absolută și trăire absolută a unei povești cutremurătoare (pe care, nu întâmplător, juriul adolescenților a și răsplătit-o cu marele lor premiu).
La „Tipografic majuscul”, asemenea, reacția a fost imediată, iar empatia, extrem de puternică. Un adolescent ca și ei, dar nu în lumea noastră, ci în perioada comunistă, față în față cu Securitatea, față în față cu statutul de erou. Un alt fel de a privi și de a descoperi istoria (și teatrul) printr-o montare ce funcționează cu o precizie fără cusur.
Am vorbit în câteva seri cu unii dintre ei, după spectacol. Erau încântați și surprinși să descopere că „teatrul e așa”. Cum adică așa? i-am întrebat. „Adică e cool”, mi-a spus o tânără, „nu e plictisitor deloc, nu e cum credeam eu”… „Mi-a plăcut pentru că toate poveștile la care am fost mi s-au părut interesante și m-au făcut să vreau să mai vin la teatru. Și sigur o să mai vin”.
Dar cea mai frumoasă dintre toate rămâne o discuție cu un băiat ușor contrariat, deși încântat de spectacole, care mi-a spus că i-a plăcut, dar nu se aștepta, totuși, ca pe scenă să se vorbească așa… Cum adică așa? am întrebat din nou. „Adică să se folosească, știu eu, cuvinte urâte, vulgare, prea normale. Credeam că pe scenă se vorbește frumos”. Greu de spus dacă-i plăcuse sau nu faptul că se foloseau „cuvinte normale”, cert e că afară, în fața teatrului, grupurile de adolescenți vorbeau mai mult decât „normal”…
Print