O discuţie despre şansele şi posibilităţile absolvenţilor de la facultăţile de teatru e întotdeauna bine-venită, numai că şansele şi posibilităţile rămân la fel de puţine şi de fragile, oricâte discuţii s-ar purta. În acest context, Gala HOP, le oferă – este deja al cincisprezecelea an – o şansă concretă: aceea de a fi văzuţi pe scenă. Căci marea problemă a celor care termină facultatea este că nu apucă să fie văzuţi pe scenă decât de profesorii lor sau, mai rar, prin Galele Absolvenţilor poate de vreun regizor rătăcit prin sală… Iar inactivitatea (sau lipsa de exerciţiu) este, cum bine se ştie, unul dintre cei mai mari duşmani ai actorului, la orice moment al existenţei lui artistice, dar, mai ales, la început de drum.
Concursul de la Mangalia, organizat de UNITER, deşi nu garantează nimic, poate fi una din acele puţine şanse de care vorbeam. Că în ciuda numeroaselor dificultăţi de care se izbesc cu toţii, numărul concurenţilor la Gala Tânărului Actor nu este nici pe departe cel care ar putea să fie, asta ridică mai multe întrebări… Fie evenimentul de la Mangalia le oferă prea puţin în raport cu aşteptările lor, fie li se pare că miza e prea mică. Tocmai pentru a descoperi plusurile şi minusurile acestei gale în ochii celor care iau parte la ea, revista Yorick le-a propus şi în acest an tuturor concurenţilor calificaţi la secţiunea individual să răspundă la câteva întrebări care să arate cum se văd pe ei înşişi la acest moment, cum se vede lumea teatrului prin ochii lor şi de ce îi interesează acest concurs. Ne-au răspuns doar o parte dintre ei… Unel dintre răspunsuri sunt halucinante. Le-am reprodus ca atare pentru a contura o imagine corectă a realităţii. Tăcerea celorlalţi arată o evidentă lipsă de interes. Cum şi de ce e prilej de alte discuţii pe care, în parte, vom încerca să le purtăm la Mangalia.
Un comentariu pe care însuşi directorul evenimentului, regizorul Cornel Todea, îl făcea în legătură cu Gala HOP şi cu… discuţiile „într-o lume care n-are consecinţe” este, probabil, unul dintre cele mai bune răspunsuri: „În fiecare an, a fost un bun prilej de a comenta la sfârşit ceea ce se întâmplă în şcolile de teatru. Dar aceste comentarii s-au făcut – ca mai tot ce înseamnă reuniunile şi analizele care se petrec în diversele domenii, de la politic, la economic sau artistic – într-o lume care n-are consecinţă… Deci se întâlnesc gazetari şi discută cum ar fi bine să fie şcoala de teatru, şcoala nu e cu adevărat reprezentată acolo, şi lucrurile se desfăşoară mai departe, fiecare pe direcţia lui, această lipsă de dialog fiind catastrofală sau, ca să evit o viziune apocaliptică, mai bine zis neproductivă…”
Şi totuşi, în acest an, se pare că s-au înscris un număr record de participanţi la preselecţie, ceea ce a permis un concurs care se anunţă, în etapa finală, mult mai puternic. Ce anume a făcut ca interesul absolvenţilor să crească brusc în acest an este iarăşi o întrebare care-şi găseşte un răspuns printre cuvintele celor care au răspuns anchetei noastre. De asemenea, câteva răspunsuri importante atât pentru organizatorii Galei, cât şi pentru actualii şi posibilii concurenţii din anii următori se află şi în mărturisirile câştigătorilor din anii trecuţi, pentru care premiile de la HOP au însemnat sau nu ceva.
Dincolo de premiu în sine, concursul de la Mangalia ar trebui să fie o etapă pe care absolvenţii de teatru să n-o lase neîncercată, pentru că înseamnă în primul rând un alt fel de contact cu publicul, după cel de la exemenele de actorie. Şi o provocare personală pe un drum pe care, în aşteptarea marilor succese, nu-i rău să urci întâi micile trepte…
Print