E al treilea an de când la Constanța se desfășoară în luna iunie Festivalul „Miturile Cetății”, un festival care și-a propus, cel puțin parțial, să reia tradiția vechilor „Seri de teatru antic”, inițiate în anul 1978 și care n-au avut viață prea lungă. Și într-adevăr acest oraș superb și trist avea mare nevoie de un festival de teatru, pe care, iată, actrița și directoarea Teatrului de Stat din Constanța, Dana Dumitrescu, a reușit să-l înființeze și să-l facă deja să aibă o mică tradiție. Era mare nevoie de un festival de teatru în acest oraș peste care ultimii ani n-au lăsat chiar cele mai frumoase urme, în acest oraș devenit un fel de mic satelit al stațiunii Mamaia, el rămânând parcă trist în umbra ei, în acest oraș în care, în fiecare seară în care în Piața Ovidiu are loc un spectacol, publicul se adună puhoi și stă atent, mai atent decât în sălile de teatru, chiar și în serile reci cum au fost câteva din această ediție aflată în plină desfășurare până pe 27 iunie și chiar la concurență cu meciurile de la Campionatul Mondial de Fotbal…
Așadar, cum am spus-o și în ceilalți ani, Constanța are nevoie de un festival de teatru, de tradiția unui festival de teatru, care de la an la an crește și are meritul că oferă spectacole pentru public și marele merit că oferă și spectacole gratuite, în piață, în față la Cazinou, la ruinele romane, în locuri care merită redescoperite, reconfigurate, reintroduse într-un circuit cultural adevărat, pentru că altminteri, Constanța e un oraș trist și lăsat cumva în agonie.
De ce să vii, deci, la „Miturile Cetății”? Pentru că, dacă vizitezi Constanța aproape oricând altcândva, te trezești într-un oraș agățat undeva la sfârșitul anilor ’90. Un amestec de clădiri vechi, lăsate în paragină, și clădiri noi, mai degrabă urâte, nefinisate, și magazine cu aspect de consignații din anii de imediat după Revoluție, plus terase de fițe care încearcă să țină pasul cu timpul. Imaginea posibilă a unei Constanțe strălucitoare și oarecum extravagante, așa cum era ea în perioada interbelică, se lasă sufocată de amestecul de comunism gri, parcă mai puternic supraviețuitor aici decât în alte părți, și post-comunism kitsch. Ei bine, în această atmosferă, „Miturile Cetății” e o luminiță, o luminiță la capătul tunelului.
Piața Ovidiu capătă altă față într-o seară în care, până târziu în noapte, răsună ritmurile lui Adrian Naidin și lumea dansează pe străzi, actori cu făclii aprinse cu costume de tragedie antică defilează printre oameni și-i invită jos, printre ruine, într-o călătorie ce se dorește aproape inițiatică spre… „Antigona”, spectacol venit de la Teatrul din Pitești, unde scaunele se dovedesc insuficiente și publicul se așază pe iarbă. Folosirea spațiilor exterioare este, cu siguranță, cel mai mare câștig al acestui festival și e loc de mult mai mult. Însă deocamdată, de departe spectacolele în aer liber – în piață sau în față la Cazinou, cum a fost cazul spectacolului din Lecce, Italia, „Repetiția. Alcmena, Amfitrion, Jupiter și farsele lor. O operă rock”, unde spectacolul a concurat bine cu luna înălțându-se deasupra mării și fantoma Cazinoului alături – sunt cele mai iubite. Cazinoul, această „monstruozitate”, cum a numit-o presa vremii, atunci când a fost construit, această „matahală împopoțonată cu tot felul de zorzoane”, care avea să devină însă peste ani simbolul orașului, cea mai iubită clădire din Constanța… Și care astăzi este lăsat în paragină totală. Inaugurat pe 15 august 1910, în prezența Principelui Ferdinand, era cel mai mare de pe teritoriul României. Înăuntru, două săli de joc şi una de biliard, bufet, sală de lectură, vestiar. La etaj, scara ducea într-un hol prin care se intra în sala de spectacole… E de-ajuns să-ți imaginezi gloria de altă dată și pătrunzi parcă într-un roman. Aici, în acea atmosferă seducătoare de „la belle epoque” au avut loc tragedii teribile, se jucau sume de bani uriașe, aici au fost distruse vieți și familii. Aici s-au născut povești de dragoste, aici s-au destrămat averi. Mulți dintre cei care și-au lăsat moștenirile în sălile de joc de la Cazinou s-au „salvat” apoi de la ruină aruncându-se în valurile mării… Stafiile lor, povestesc localnicii, se întorc noaptea în Cazinoul despre care se spune că e bântuit și că noapte de noapte, în interiorul lui, acolo, în întuneric, printre pânze de păianjen, ruleta se învârtește în continuare… Însă în afară nimic din toate astea nu se vede. Cazinoul e azi doar o clădire părăginită, cu pereți scorojiți și cu intrarea blocată. Rămân doar amintirile care încep să se șteargă, dintr-o copilărie petrecută în comunism, când ai mâncat o cupă cu înghețată pe terasa Cazinoului. Și gândurile dau buzna peste tine printre melodiile trupei Teatrului Astragali, din Italia…
Selecția din acest an, realizată de criticul de teatru Doru Mareș – festivalul s-a deschis cu un musical semnat de Răzvan Mazilu, „Zaraza”, pus în scenă la Teatrul din Ploiești și care, măcar parțial, a reînviat melodiile iubite din perioada interbelică, pe care publicul le-a ascultat nostalgic – a adus la Constanța cel puțin câteva spectacole de top, la care era important ca publicul să aibă acces. Cu siguranță superbul musical, deja „spectacol de patrimoniu” al Teatrului din Oradea, „Scripcarul pe acoperiș”, unde la sfârșit am văzut o doamnă, cu lacrimi în ochi, mergând spre unul dintre membrii orchestrei, strângându-i mâna emoționată și spunându-i că au fost unele cele mai fericite patru ore pe care le-a trăit în ultimii ani (!!!). Apoi, „The Sunset Limited”, spectacolul lui Andrei și Andreea Grosu de la UNTEATRU, cu Richard Bovnoczki și Șerban Pavlu, o extraordinară pledoarie pentru viață, în fața șinelor metroului… Apoi, „Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?”, un scenariu după „Moromeții”, în regia lui Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș și George Mihăiță. Și urmează, în ultima seară de festival, „Oidip” al lui Silviu Purcărete, numele lui fiind deja o tradiție la acest festival. Cu atât mai mult cu cât acum 40 de ani, în 1978, când s-a organizat primul festival de teatru antic, la Constanța, teatrul gazdă a prezentat spectacolul „Legendele atrizilor”, scenariu de Silviu Purcărete după Eschil, Sofocle și Euripide, regia Silviu Purcărete, iar a doua ediție, cea din 1981, a avut în centru un alt spectacol de Silviu Purcărete… „Hecuba”. Imagini superbe au rămas până acum de la acele două festivaluri, care ne fac, pe noi, cei de azi, aproape invidioși, când auzim despre spectacole care au avut o singură reprezentație, despre o mască uriașă – azi, aflată pe sigla de la Miturile Cetății – care pleca pe mare, în flăcări, iar spectatorii rămâneau împietriți de emoție…
Festivalul Internațional de Teatru „Miturile Cetății” poate fi una dintre șansele orașului Constanța de a se schimba și de a schimba mentalitățile oamenilor. E una dintre șansele acestui frumos și nedreptățit oraș de a reînvia, de a face ca vechile și superbele lui clădiri să reînvie: „Casa cu Lei”, cunoscuta clădire ridicată de armeanul din Constanţa, Dicran Emirzian pentru familia sa, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, cu fațada ei impresionantă, dar care azi e și ea în ruină, Hotelul Intim, cu minunatele lui povești închise în spatele zidurilor, pe care astăzi stă o plăcuță pe care scrie „În acest loc s-a aflat Hotel D’Angleterre, la mansarda căruia a locuit zece zile, în iunie 1882, Mihai Eminescu”. În rest nimic. Lacăte… Și nu poți să nu-ți imaginezi ce frumos ar putea fi folosite peste câțiva ani aceste clădiri, aceste spații, în acest festival în care „miturile Cetății” chiar așteaptă să reînvie. În acest oraș magic, în care viața curgea odată ca o sevă colorată, în care sugiucul era mai aromat ca oriunde și braga se vindea ca-n Istanbulul vechi al lui Pamuk…
Fotografii Maria Ștefănescu
Print