De ce teatru, la Divanele FNT

Irina Zlotea, studentă în anul III, Teatrologie, UNATC Bucureşti

Seria Divanelor FNT s-a deschis cu dialogul dintre regizorul Andrei Şerban şi moderatorul Alice Georgescu şi s-a încheiat cu prezenţa altor doi regizori: Radu Afrim şi Mihai Măniuţiu, ambii invitaţi şi în cadrul festivalului cu spectacole[1]. Titlul întâlnirii, De ce am ales teatrul, a stârnit poveşti, amintiri şi gânduri din care tinerii studenţi (am recunoscut chipuri prezente şi la deschiderea acestor discuţii) au putut alege şi sfaturi.

Încă din copilărie, Mihai Măniuţiu era contaminat cu „otrava scenei”. La teatru a fost o singură dată înainte de a da admiterea la Institutul de Teatru, dar văzuse de sute de ori reprezentaţiile Operei Române datorită mamei sale care cânta în cor. Decisivă pentru alegerea regiei a fost, însă seducătoarea întâlnire cu actorii – Adrian Pintea, Marcel Iureş, Mirela Gorea, iar în munca sa a fost inspirat de spectacolele Pinei Bausch şi filmele lui Federico Fellini. Întrebat de Alice Georgescu ce ar face dacă ar fi să ia totul de la capăt, Mihai Măniuţiu a mărturisit că ar dori să-şi fondeze propria companie teatrală, cu toţi actorii pe care i-a avut în preajmă şi pe care îi admiră.

Radu Afrim scria scurte cronici în perioada în care era student la Facultatea de Litere din Cluj despre spectacolele colegilor săi de la regie de teatru şi actorie. Iar fascinaţii erau artele vizuale şi filologia, pe când „teatrul nu a fost o mare iubire” la început. De fapt, tot aceste pasiuni l-au condus spre regie – posibilitatea scenei de a construi imagini şi lumi l-a convins să facă teatru. Modele i-au fost regizori de film şi de teatru ca Lucian Pintilie, Silviu Purcărete, Robert Wilson, Alexandru Dabija (mai ales pentru dezinvoltura sa în relaţie cu publicul), Romeo Castellucci sau Mihai Măniuţiu, acum partener de discuţie.

Întrebat din sală de ce nu alege să lucreze texte româneşti, care să atingă într-un fel publicul, măcar din patriotism, Radu Afrim a răspuns că nu ignoră dramaturgia naţională (doar ce au început repetiţiile la Năpasta…), doar că este, momentan, mai interesat de autorii contemporani nordici. De fapt, pentru el, un criteriu în alegerea unei piese ar fi: „să mă identific cu unul dintre personajele textului”. Dar consideră că trebuie să ţină cont şi de sala pe care o are la dispoziţie, şi de actori, pentru că în funcţie de aceste elemente se construieşte o poveste.

Pe de altă parte, Mihai Măniuţiu a povestit că pentru a impresiona un grup social, nu este eficient un spectacol, ci un reportaj. „Televiziunea are impact social”, are forţa prezentului, pe când „teatrul este un moment de reflecţie, de meditaţie.” Pentru a putea face un spectacol despre un fapt real, este nevoie de distanţare istorică. „O montare despre Revoluţia din `89 ar fi fost absurdă la începutul anilor `90, când evenimentele încă erau în stradă.”

În ceea ce priveşte cronicile de teatru, Radu Afrim consideră că cea mai mare greşeală a jurnalistului de teatru este adoptarea etichetelor. O sintagmă folosită o dată cu efect într-o cronică devine o prejudecată, un clişeu care nu mai reprezintă autorul şi opera când este preluată fără fond şi argumente. De asemenea, Mihai Măniuţiu preferă cronicile analitice, în  care află elemente necunoscute despre propria montare. O cronică pur subiectiv-adjectivală nu aduce nimic nou spectacolului sau celor care au lucrat la el, pe când un articol bun poate oferi noi unghiuri de observare şi de interpretare a operei.

Alice Georgescu i-a rugat pe cei doi invitaţi să spună câteva cuvinte despre montările aduse în Festival. Radu Afrim consideră că textul spectacolului său este de şi nu după Shakespeare, pentru că modificările aduse piesei nu i-au alterat esenţa. „Am ales Visul unei nopţi de vară  pentru că este un text care nu abordează tema puterii, pe care eu nu o prea înţeleg. Probabil că la un moment dat voi ajunge şi acolo.”

Despre Viaţa e vis, Mihai Măniuţiu spune: „în spatele titlului nu se ascunde altceva decât că viaţa chiar e un vis”. În ceea ce priveşte piesele clasice, ele sunt interesante în măsura în care mai conţin fragmente de actualitate: „în unele cazuri din 100 de pagini mai sunt valabile doar 12 pagini”. De asemenea, mai există plăcerea de a lucra cu actori precum Marian Râlea – „un supersoldat căruia îi spun să treacă prin zid, ca şi cum nu ar fi nimic acolo, iar el face acest lucru cu toată credinţa şi e gata să o ia de la capăt”.

În încheiere, invitaţii au fost întrebaţi cum sunt de partea cealaltă a cortinei. Ca spectator, Radu Afrim nu se consideră un ideal: „când merg la unele spectacole şi mă uit în sală, am senzaţia că toată lumea înţelege şi e profund implicată în ceea ce se întâmplă pe scenă, mai puţin eu”. Spre deosebire de Mihai Măniuţiu care „se înscrie” pe lista spectatorilor buni: „din ce văd la teatru îmi place în proporţie de 90% şi doar 10% nu îmi place deloc, probabil e şi din cauza faptului că sunt manager de teatru”.

Debutul Divanelor a fost cu public numeros (pentru spaţiul restrâns al Ceainăriei Serendipity), la fel şi finalul lor, iar invitaţii din fiecare zi au fost numai buni de întrebat şi ascultat. Totuşi, anul viitor (dacă „vor mai fi să fie” întâlniri) sper să fim şi mai mulţi, chiar dacă înghesuiţi, la o ceaşcă de ceai cald şi la o „şuetă” despre teatru.