De ce?

Valer Dellakeza

Altfel! Cu totul altceva! Fără asemănare! Şi, dacă n-aş fi simţit din plin munca depusă cu Bob Wilson, aş fi jurat că dictonul „Alege o muncă pe care o iubeşti şi nu vei simţi truda” (Confucius), cu aplicabilitate mai cu seamă în artă, este cu totul şi cu totul adevărat. 60 de ani am muncit „fără să muncesc”! 60 de ani am urât sinecura! 60 de ani am privit spectatorii de acolo, din mijlocul scenei, fără să mă îngrijorez că teatrul, că Arta Actorului, în travaliul ei, este şi riscantă, dar şi plină de bucurii. Cred că această stare m-a făcut să nu simt nicicând meseria aleasă ca pe o corvoadă a existenţei. În tinereţe am luat succesele, dacă erau, ca pe o glumă bună, ca pe ceva ce mi se cuvenea şi pe care nu prea puneam preţ, cu gândul că viaţa e înainte şi voi avea timp să cuget şi să mă reabilitez, dacă va fi nevoie?

După Silviu Purcărete, după Vlad Mugur, la vârsta mea − vârsta unui actor cu amintiri multe şi plăcute, dar în retragere −, mă întreb, ce altceva mi-ar mai fi trebuit care să mă împlinească peste măsură? Conştient de cât îmi aparţine din ceea ce am făcut în meseria de actor, l-am aşteptat pe Robert Wilson cu nerăbdare, cu pâine şi sare, cu dorinţa de a fi ales în echipa lui. Și am fost. Ştergând din minte tot ce ştiam despre teatru, complet depersonalizat, cu sufletul – cutie goală, îmi măsuram cu atenţie „sentimentele” în centimetri (Valer, zece centimetri mai la dreapta… Nu! Şapte sunt de ajuns. Şi priveşte sus, deasupra spectatorilor, spre lampa roşie. Toată lumea trebuie să ţintească privirea acolo! ”).

În primele două săptămâni am învăţat gestica unui gen de teatru formal, lipsit de emoţii. Replicile au fost transformate, matematic, în numere cu atitudini corporale. Sinceritatea, atât de necesară meseriei de actor, trebuia trecută la „faptul divers”, să rămână doar o amintire a unui altfel de teatru. În relaţia cu partenerul pe care trebuia să-l cauţi cu ochi reci, nicăieri şi pretutindeni în acelaşi timp, sufletul sec pe pală uşoară, trebuia doar să te păstreze pe verticala scenei. Privind prin partener, dincolo de el, respiraţia mi se oprea în cromatica perfectă de pe cele trei ciclorame ale spectacolului în întregul lui. Au urmat două luni de pauză în care a trebuit să caut să înţeleg tema dată şi să memorez textul în întregime, două luni în care nesiguranţa a ceea ce va fi devenise menghină. Tot în aceste două luni am primit eşalonat şi scenariul cu replicile numerotate ca în pantomima fixată cu Bob. La reluarea repetiţiilor pe care le-am început cu echipa de asistenţi, ni s-a propus un alt scenariu, ce-i drept mai scurt decât primul, dar la fel de dificil. Ba chiar mai greu, pentru că de data asta a trebuit să facem alte conexiuni şi, cum totul se rezuma numai la o comunicare nonverbală, semnele trebuiau fie şterse din memorie, fie adăugate altele noi.

Peste puţin timp, perfectând ideea regizorală, simpaticul Konrad Kuhn, dramaturgul acestui proiect, ne propune o variantă a textului, cu alte tăieturi, făcute, desigur, din considerente benefice spectacolului. Maestrul a revenit cu trei săptămâni înainte de premieră şi… stupoare! Textul alăturat mişcărilor robotice, pe care cu greu le-am învăţat, a început să se volatilizeze. Am luat totul de la început. Replicile personajelor ori au dispărut definitiv, ori au fost date spre citire Logicianului care, pe nesimţite, devenea un fel de comentator, un alter ego al regizorului, al lui Ionesco însuşi, aşa încât cu greu ne puteam sincroniza. Fără a ţine cont de cauze şi efecte, Bob ne conducea spre un umor discret, născut din banalitatea cotidiană a unei lumi cu tabieturi mic-burgheze. Uşor-uşor totul devine tragicomic, aducându-mi aminte de producţia anului IV de la Cassandra cu „Cântăreaţa cheală”, în regia lui Octavian Cotescu – conferenţiar la clasa în care eram student, spectacol în care am jucat mister Martin. Despre reuşita noastră de atunci, Marie France Ionesco a avut numai cuvinte de laudă, consemnate în Cartea de Aur a Institutului.

Întrupându-mă cu chin şi drag dintr-o logică absurdă a absurdului însuşi (ştiu eu dacă a fost bine?), mă făceam că pricep totul, aplaudând la sfârşitul fiecărei zile de muncă prelegerile, de cele mai multe ori pline de haz, ale neobositului Maestru. Mimica feţei, subliniată de un machiaj al unei lumi bântuite de spaime, trebuia dusă până la extrem. Şi bucuria, şi chinul trebuiau amplificate în mod nefiresc, ceea ce nu era prea greu, dat fiind faptul că aveai îndreptate spre tine peste 200 de reflectoare. Da, şi lumina, şi muzica, şi decorul şi personajele, se năşteau în acelaşi timp, pe scenă, vreme de 12 ore pe zi, într-un stil de lucru ciudat, de cele mai multe ori de neînţeles, dar pentru că venea de la Bob Wilson, nu mă întrebam de ce aşa şi nu în altfel şi, ce era şi mai ciudat, era că nici pe el nu-l întrebam.

În mintea mea, devorant, neînţelesul evolua odată cu personajele sau situaţiile dramei. Priveam la ce se întâmplă pe scenă ca printr-un geam afumat, aşa cum priveşti eclipsa de soare când vrei să vezi ce a mai rămas din strălucirea lui. Folosind o formă scenică personală, Robert Wilson, cu un sarcasm aproape tragic, îl pierde pe Bérenger cu bună ştiinţă, topindu-l în celelalte personaje, care şi ele, la rândul lor, sfârşesc ambiguu, unele în altele, pentru ca în final, printr-o izbucnire patetică aruncată spre nimeni, chiar comică prin singularitatea ei, uşor donquijotistă, să ni-l aducă pe acesta alături de „autori”. Rupt de normalitatea timpului, devenind unicat, Bérenger se prăbuşeşte şi mai mult în legătura cu realitatea. Şi ceea ce este ilar e că, alături de Logicianul din accepţiunea lui Wilson, amândoi cu spatele la public, proiectaţi în contre-jour pe un hău de lumină ce se topeşte într-un apus dureros, nu ştii care dintre ei e cel care se răzvrăteşte într-o luptă sterilă cu viaţa. La rându-mi, obligat să-mi sacrific personajul fără să am posibilitatea să-l apăr, mă simţeam abandonat precum o marionetă căreia i s-au rupt sforile.

Contrar preceptelor pe care mi le impusesem, mă întorceam deseori către mine cel adevărat, în mine cel suferind şi încercam să reneg crezul despre cum învăţasem că se face teatru. Spontaneitatea, creativitatea, ca şi catharsis-ul, erau greu de atins. Neeliberând emoţia, aveam senzaţia că mă sufoc, că sunt scăpat dintr-un film de desene animate al anilor ’60, un personaj robot, întors la cheie. Când eram disperat, gata să cad, simţeam cum primesc putere din puterea lui. Îl priveam pierdut, fără să conştientizez rezultatul muncii mele. Mă convinsese. Bariera de comunicare dispăruse. Singurul moment la care încă nu percutam mulţumitor era viteza de execuţie a indicaţiilor primite. În esenţă noi, cei de pe scenă, trebuie să aducem buna dispoziţie orice s-ar întâmpla. Publicul trebuie să râdă chiar şi atunci când, ameninţător, pachidermul, în ritm de dans, nestingherit, zburdă peste păduri, prin păduri – suflete mutilate. Cu frenezie şi optimism, fără să ies din tiparele aplaudacilor, gemând de durere pe altarul noii creaţii, aşteptam premiera cu zâmbetul pe buze chiar dacă, de multe ori, mă simţeam în nesiguranţă ca în final când, aruncat de valurile obsedantului ocean înspumat, laitmotivul sonor al actului III, îmi puneam întrebarea dacă pot rezista într-o asemenea lume fără să nu intru în zbuciumul ei, dacă pot face teatru neavând nimic în mine, fără să mă întreb: de ce?

Textul a fost publicat în revista SpectActor