Vine o vreme când trebuie să tragem sub noi o linie neagră şi să facem socoteala – par a zice sorescian cele şase personaje ale piesei „Eigentlich schön”/„De fapt e frumos” de Volker Schmidt. Câteva momente când era să fim fericiţi, câteva momente când era să fim frumoşi, câteva momente când era să fim geniali. Pe toate le-au pus pe FaceBook sau YouTube. Le-au împărtăşit la telefon, pe e-mail, Skype, chat sau în simple sms-uri. Mai puţin pe viu. „O dramă în spaţii virtuale şi reale” este, de altfel, subtitlul acestei piese despre relaţii umane ce se fac şi se desfac cu viteza informaţiei. Un text despre o generaţie extrem de mobilă, de flexibilă – personal şi profesional, nevoită a comunica la distanţă în toate mediile posibile, propuse de tehnologie. O generaţie care simte nevoia de a face publice aceste acte de comunicare. Şi pentru care integrarea individului în societate nu se mai poate face – paradoxal – decât virtual. Cu toate acestea, mai toţi membrii ei tind către ceva. Către cineva. Arareori de găsit.
Konstantin Keidel şi Richard Hladik
Dramaturg, regizor şi actor austriac, Volker Schmidt (n. 1976) se dovedeşte un fin cunoscător, expert subtil al realităţii pe care o evocă în textele sale. Pentru „De fapt e frumos”, mărturiseşte că s-a lăsat inspirat de imaginile unui cuplu ce s-a fotografiat pe parcursul a treizeci de ani în acelaşi peisaj montan. Descoperite de o artistă sub forma unor diapozitive uitate într-un pod, au devenit subiectul unei cărţi-album, reconstituind o afecţiune (aparent) constantă de-a lungul a trei decenii. Prilej de întrebări pentru dramaturg: Mai sunt posibile astfel de relaţii într-o vreme în care fuga de obligaţii pare a fi ea însăşi o obligaţie? Funcţionează relaţiile la distanţă? De fapt, mai funcţionează relaţiile umane în lumea noastră? De fapt, (mai) e frumos?…
Mult apreciat ca dramaturg şi regizor în teatrele din Europa, dar şi peste ocean, mult tradus, jucat şi premiat, Volker Schmidt a revenit la finele anului trecut în Timişoara, la Teatrul German de Stat (TGST), pentru o nouă colaborare. În 2011, piesa scrisă de el, „Mountainbikerii”, avea să fie montată în regia lui Radu-Alexandru Nica, iar în 2014, spectacolul „Sânge năvalnic”, regizat de Schmidt și produs de teatrul Garage X din Viena, avea să fie invitat la Festivalul EUROTHALIA. Fidel misiunii sale de a media dialogul teatrului de expresie germană cu cel românesc, în cadrul teatrului european contemporan, TGST propune de data aceasta un „spectacol de autor” Volker Schmidt, în triplă calitate de dramaturg, regizor şi creator al decorului.
Ioana Iacob
Pe fundalul neutru, de chroma key, se desfăşoară câteva relaţii umane – aparent simple, dar la fel de „complicate” precum cele de pe FaceBook. Multifuncţional, fundalul devine – rând pe rând – perete, ecran, afiş. Sulul de hârtie se derulează continuu, dar, ca şi viaţa, uneori se rupe, se sfâşie, se sparge, se crapă. Alteori eroii se mai împiedică în faldurile sale încâlcite. Şi mai mereu îşi schimbă costumul sau accesoriile. Precum statusul sau poza de profil pe aceeaşi „carte a feţelor”. „Cine sunt” versus „cine şi-ar dori să fie”. Schimbările se petrec la vedere, într-un fundal al scenei, acolo unde, pe stander-e, stau agăţate zeci de elemente vestimentare, în combinaţii neaşteptate de culori şi materiale. Creatoarea costumelor, Nina Kroschinske (n. 1979), vine din Berlin, unde a studiat Designul vestimentar cu celebra creatoare de modă Vivienne Westwood, lucrând apoi în teatru, operă şi film, pentru cunoscute instituţii europene.
Deşi prezentate cu mult umor, „feliile de viaţă” scrise de Volker Schmidt taie în carne vie. Pentru punerea lor în scenă, mărturiseşte că trupa teatrului timişorean l-a inspirat: Ego-urile actorilor nu sunt atât de mari precum se întâlneşte des în Germania. Actorii sunt foarte deschişi aici şi încearcă multe lucruri. Aceste încercări şi conlucrări reuşite se regăsesc în construcţia celor şase personaje. Arhitectul/proiectant Eike este prototipul generaţiei sale: adept al minimalismului în mobilier, dar şi în viaţa personală, are un job bun (fie şi limitat la câteva luni), o prietenă (încă actuală, dar departe) şi se preocupă continuu să-şi actualizeze profilul pe FaceBook. La adăpostul unui zâmbet perpetuu, reflectând în egală măsură farmec şi cinism, Konstantin Keidel îşi construieşte personajul cu precizie de bisturiu: unei modeste cereri de căldură umană îi răspunde cu sfatul raţional al reparării instalaţiei de încălzire. Cu totul alte aşteptări şi aspiraţii are prietena sa, Magda (probabil ziaristă), recent întoarsă din Vietnam, singură şi înfrigurată (la propriu şi la figurat) într-un Berlin rece. Nu vreau decât să fiu iubită – rosteşte personajul prin vocea specială a Ioanei Iacob, dozând remarcabil în joc cerebralitatea şi emoţia. Viaţa mea e o plasă ruptă care nu poate ţine nimica din ceea ce consider important […] Mi-e dor de casă, dar nu ştiu unde e aceasta.
Bizar de cunoscute neliniştile sale… În zadar încearcă, însă, a le găsi un răspuns prin muzicianul Kurt, personaj ciudat, un animal liber, liber ca o pasăre. Incapabil să înţeleagă dragostea sau relaţiile, acesta îşi are muzica sa, care, aparent, îl face fericit. Contaminat poate, de rolul Micului Prinţ pe care îl interpretează tot pe scena TGST, Richard Hladik figurează un personaj venind parcă dintr-o altă lume (şi întorcându-se acolo), departe de ceea ce ne-am imagina despre un toboşar într-o formaţie post-post-punk. Mult mai „pământean” se dovedeşte a fi prietenul confesor al cuplului Eike-Magda, un fotograf homosexual, aprig duşman al mediului virtual, în care intră doar pentru a fi „în rândul lumii”, dar pe care îl va părăsi gălăgios: Sunt hater-ul care vă iubeşte pe toţi până vă doare. Vorbesc altă limbă. Fără să aibă setea de absolut a eroilor lui Camil Petrescu, nici ideea fixă şi bolnăvicioasă de a dezvălui adevărul cu orice preţ, precum Gregers Werle în „Raţa sălbatică”, Jonathan este un personaj nodal. Este construit cu forţă, umor şi ură mocnită împotriva unei lumi defecte de către Radu Vulpe.
Ioana Iacob şi Radu Vulpe
O scenă amintind de sesiunea foto din „Blow-Up”, filmul lui Antonioni, ne-o dezvăluie pe Anne-Marie Waldeck interpretând cu candoare rolul tinerei practicante Annika. Viitor model de succes pentru expoziţia „Girls in Disorder” a fotografului Jonathan, fata rosteşte, ca şi celelalte personaje, truisme vândute drept mici filosofii personale: Cu toţii suntem obiecte, doar că nu ne vede nimeni aşa. (Câteodată, replicile lui Volker Schmidt duc cu gândul la eroii lui Mazilu. Tratamentul lor este însă diferit.) În completarea „tortului feliilor de viaţă”, vine Anna, fostă actriţă, acum lucrând în marketing, deci într-o lume a competiţiei profesionale şi umane: It’s not a disaster if you fail, but a big fail if you don’t fight. Oana Vidoni redă cu ingeniozitate şi haz un personaj cu multiple nuanţe şi relaţionări scenice.
Oana Vidoni şi Anne-Marie Waldeck
În contradicţie cu viteza lumii de azi şi graba tinerilor din piesa dramaturgului Volker Schmidt, regizorul Volker Schmidt nu accelerează deloc ritmul spectacolului. Acesta începe lent, creşte progresiv şi sfârşeşte în tihna unei „normalităţi” posibile. Scene frumoase îşi capătă răgazul meritat: momentul „stânjenitor” al trecerii de la lumea virtuală la cea reală se petrece pe fondul apei care fierbe în timp real. Fluieratul salvator al ceainicului este înlocuit de sunetul sec al unui fierbător din plastic (ca şi lumea în care trăim). Scena de dragoste, în care oasele se desenează pe carne, se transformă într-o luptă a sexelor. Bătăile inimilor surde sunt iubire sau simpla linie zigzagată a unei electrocardiograme?
Adesea, replicile sunt articulate cu răceală, iar câteva acorduri de pian par stinghere în muzica unei generaţii care se recunoaşte în poveştile scenei. Când şi când, un sunet de telefon mobil o bruiază, într-o heterofonie, o diafonie a unui Turn Babel, în care limbile virtuale s-au amestecat şi încurcat prea mult. Sub ochii noştri, titlul expoziţiei „Girls in Disorder” se scrie cu litere ciclamen pe fundalul gri al realităţii. De fapt, lumea întreagă e în neregulă şi fiecare personaj alege s-o părăsească în felul său – real sau virtual, să îşi caute refugiu. „De fapt e frumos”… Dar unde-i frumuseţea vieţii? În care dintre lumi o găsim? Fără a face uz de afecte sau tezisme, textul lui Volker Schmidt te pune serios pe gânduri. Iar în peisajul dramaturgiei contemporane traduse şi montate pe scenele din România, spectacolul Teatrului German de Stat Timişoara este o frumoasă demonstraţie.
Teatrul German de Stat Timişoara
„Eigentlich schön” / „De fapt e frumos”
O dramă în spaţii virtuale şi reale de Volker Schmidt
Premieră pe ţară
Regie şi decor: Volker Schmidt
Costume: Nina Kroschinske
Light-design: Nosz Botond
Dramaturgie: Patricia Pandek
Distribuţie:
Eike: Konstantin Keidel
Magda: Ioana Iacob
Jonathan: Radu Vulpe
Kurt: Richard Hladik
Annika: Anne-Marie Waldeck
Anne: Oana Vidoni
Print