Spectacolele de Centenar au fost preferatele teatrelor din toată țara anul trecut, când fondurile au curs generos în această direcție, de cele mai multe ori invers proporțional cu valoarea spectacolelor. Așa se face că, din multele producții cu teme legate de românism/ istoria românilor/ Centenar etc., puține au fost cu adevărat valoroase sau măcar au avut un gând real în spate, altul decât bifarea unei acțiuni bine finanțate de la buget…
Iar spectacolul Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, „Nu chiar 1918”, după textul lui Székely Csaba și în regia lui Cristian Ban, este, cu siguranță unul dintre ele. O radiografie acidă a României la 100 de ani, a felului cum a evoluat/involuat în acest secol tulburat, a spiritului unui popor pe care Caragiale l-a surprins cel mai bine, „Nu chiar 1918” nu e deloc un spectacol comod, deși e o comedie extrem de reușită. O comedie amară și greu de digerat, atunci când faci un pas în spate și te uiți la imaginea reflectată pe scenă, în care domină impostura – impostura ca brand de țară. Poate acesta să fie motivul pentru care spectacolul a fost atacat și sabotat la premieră, chiar pe 1 decembrie 1918, pentru că, spre deosebire de alte producții „cu spirit sărbătoresc”, aici avem de-a face cu o analiză rece și absolut incomodă – un duș rece care te face să vezi, concentrat, întregul traseu greșit al ultimei sute de ani, care ne-a adus în punctul în care suntem acum.
Povestea lui Székely Csaba, scrisă în limba română special pentru acest proiect, e absolut savuroasă – asta dacă faci abstracție de faptul că, vrei-nu vrei, faci parte din aceeași istorie. Totul se petrece undeva, într-un sat din Transilvania anului 2018, unde are loc o „serbare” pregătită special de primar pentru a marca Centenarul. În decorul realizat de Andreea Simona Negrilă – o scenă șubredă de lemn, cu toate elementele kitsch și stângace pe care vi le-ați putea imagina la un cămin cultural dintr-un sat din România uitat de lume, deasupra căreia atârnă o mică pancartă improvizată, pe care scrie „1918” – o mulțime de personaje recognoscibile, à la „Las Fierbinți”, se perindă și construiesc o rețea de relații în care cuvântul de ordine este impostura.
Cristian Ban își construiește spectacolul pe un tip de distanțare interesant condusă, în care Claudia Ardelean și Fatma Mohamed sunt un fel de amfitrioane, care conduc show-ul, rostesc didascaliile la microfon și asigură fondul sonor-muzical al poveștii. Iar povestea e simplă… și pornește de la un subiect care ar putea fi oricând o știre din presă – genul de știre care face vâlvă o zi-două, apoi se stinge printre alte zeci de astfel de „fapte diverse” cu care suntem bombardați zilnic. Un primar șmecher dintr-un sătuc reușește să pună mâna pe o finanțare nerambursabilă pentru a organiza cel mai tare spectacol de Centenar. Și, desigur, se gândește că banii ar putea fi întrebuințați mult mai bine de-atât, cum ar fi o excursie mai lungă cu amanta în Sicilia. Numai că, de ochii lumii, trebuie făcut, totuși, un spectacol, așa că se apucă și scrie textul și face și regia… în care implică toate „divele” satului. Ploile i le strică cei doi reporteri de la televiziune, care vin să facă un reportaj să vadă cum s-au cheltuit cei o sută de mii de euro. În acest context, se deschid tot felul de relații între personaje, ies la iveală amantlâcuri și alte aranjamente – jacuzzi-ul pe care primarul i l-a făcut soției, deși satul n-are canalizare, amorul ungurului Feri, un băiat bun la toate în casa primarului și amorezat de doamna primar etc. etc. etc. …
În chiar ziua spectacolului, se fac ultimele repetiții, iar în scenă intră cele trei „țărișoare”, fiecare cu o banderolă ca la concursurile Miss România, pe care scrie numele – Ardealul, Moldova și – simpatica găselniță a regizorului – Țara Românească, reprezentată de două doamne, fiecare cu banderola ei, una cu „Țara”, cealaltă cu „Românească”, două apariții care stârnesc hohote de râs instantaneu, pentru că sunt exact opusul a ceea ce v-ați imagina atunci când spui concurs de „Miss”.
Scenariul, de o naivitate cuceritoare, se va construi în timp real, în funcție de necesități, căci primarul, interpretat cu mult umor și aplomb de Sebastian Marina, va trebui să se adapteze din mers și să justifice cumva banii în fața reporterilor tv, ceea ce va schimba puțin planurile inițiale. În rolul ungurului Feri, Costi Apostol realizează o creație care stârnește hohote de râs în sală, iar meritul lui este că în cea mai mare parte păstrează măsura și gradează frumos tensiunea, până la momentul la care, în final, după discursul fulminant și emoționant al lui Iuliu Maniu (personaj pe care ajunge să-l joace pe negândite) fuge emblematic cu „Ardealul”, mai exact cu soția primarului care în spectacol joacă „Ardealul” – Ioana Costea, care își dozează bine gesturile și exaltările și realizează o creație mai mult decât corectă. La fel, celelalte protagoniste ale serbării, Moldova (Camelia Paraschiv), Țara Românească (personaj colectiv interpretat de Mirela Bucur și Mona Codreanu) care surprind – desigur, cu cinism și nu lipsit de pișcătura acidă a ironiei – diverse trăsături ale teritoriilor pe care cu brio le reprezintă…
Poate cel mai puternic moment din spectacol rămâne cel din final, în care protagoniștii spectacolului, sătenii care până atunci își joacă rolurile, trebuie să-și spună sentimentele reale față de Centenar. Și atunci e… tăcere. Nimeni nu știe ce să spună. Și ies cu toții din scenă stânjeniți. Iar momentul surprinde probabil cel mai bine adevărul acestui moment istoric în care ne aflăm.
Deși îngroașă anumite momente și lasă pe alocuri senzația de „prea mult”, adăugând pleonastic un comic ușor exagerat, spectacolul rămâne unul dintre cele mai puternice proiecte de Centenar, pentru că arată fără machiaj chipul poporului român, în marea lui majoritate, corupt și ignorant, așa cum arată el la anul 2018, dar în același timp atât de uman… încât simți că acele cuvinte „zi-le oameni și dă-le pace!” sunt acum mai valabile decât oricând.
Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe
„Nu chiar 1918” de Székely Csaba
Regia: Cristian Ban
Scenografia: Andreea Simona Negrilă
Muzica: Konya Ütő Bence
Regizor tehnic: Lidia Baciu
Lumini: Bárbuly Zoltán
Sunet: Magyar Csaba
Distribuția: Sebastian Marina, Ioana Costea, Costi Apostol, Elena Popa, Fatma Mohamed, Claudia Ardelean, Anca Pitaru, Ion Fiscuteanu Jr., Daniel Rizea, Sergiu Aliuș, Mona Codreanu, Mirela Bucur, Camelia Paraschiv
Foto: Radu Matei
Print