„De la cortina de fier la teatrul fără perdea”

Cartea Doinei Papp[*] nu este, aşa cum titlul ne-ar putea îndemna să credem, o analiză tehnică a tranziţiei teatrului românesc de la anii comunismului la contemporaneitate, ci, aşa cum subtitlul ne înştiinţează, „o istorie subiectivă”, o radiografie (deloc în alb şi negru) a perioadei post-1989. Cei peste douăzeci de ani de revoluţie teatrală, în încercarea de tranziţie spre un alt tip de societate, sunt examinaţi critic, prin descrieri serioase şi amănunţite. Cartea e doldora de informaţii legate demomentele şi realizările istoriei recente, privite în context mondial. De multe ori, sarcina de a decela „binele” de „rău” sau de a hotărî proporţia exactă „evoluţie” versus „involuţie” îi revine, însă, cititorului.

Structurat în douăsprezece capitole – nu cronologice, ci tematice, volumul debutează cu o analiză: „Teatrul şi revoluţia”. O analiză a perioadei pre-1989, caracterizată prin dezvoltarea aşa-numitului teatru esopic. Sintagma face referire la un fenomen strict legat de „experienţa acestui veritabil proces din mers al comunismului, parcursă de unii dintre cei mai importanţi regizori din epocă”. Şi induce o dublă discuţie despre relaţia teatru – societate. „Pe de o parte, ca şi în alte timpuri sugrumate de dictatură, teatrul ca artă de for public şi-a asumat condiţia şi a încercat să şi-o exercite […] Pe de altă parte, profesionalismul creatorilor şi talentul unei generaţii care se afirma ca al doilea val semnificativ din istoria recentă a reteatralizării făcea ca spectacolele din categoria aceasta să conteze nu doar prin opoziţia pe care o făceau regimului, ci şi prin valoare artistică intrinsecă.”

Imanentă acestui subcapitol despre teatrul „cu cheie” (poate de aceea autoarea nu insistă asupra ei) pare a fi ideea unei relaţii direct proporţionale între prăbuşirea materială şi morală a societăţii socialiste şi creşterea importanţei limbajului metaforic. În perioada aşa-zisului „dezgheţ”, teatrul românesc funcţiona prin propriile sale forţe, ca şi muzica, filmul sau arhitectura, care au ţinut pasul cu Occidentul. După lovitura anti-cosmopolitism din ‘70, au urmat însă decăderea, încarcerarea în „arta cu mesaj”, iar oamenii au început să caute adevărul dincolo de sensul imediat al cuvintelor. Şi nu s-a mai putut evita ruptura cu evoluţiile dinamice ale artelor, în acele decenii de căutări febrile din lumea liberă, când cultura românească a trebuit să-şi găsească soluţii sui-generis de supravieţuire.

Criza publicurilor şi a instituţiilor, declanşată de schimbarea politică din ’89, este amănunţit descrisă şi diagnosticată. La fel şi „pasiunea” Vestului de a educa noii veniţi pe tărâmul democraţiei, în anii imediat următori prăbuşirii „cortinei de fier”. Nume mari, personalităţi uriaşe, precum Peter Brook sau Antoine Vitez, au venit – deschişi şi optimişti – să ia contact cu noul Est european. Acum realizăm că, de fapt, nimeni nu ştia ce e de făcut, dar aceste întâlniri au declanşat fenomene ce aveau să evolueze. Capitolul se încheie cu frumoasa poveste amarilor întoarceri: Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Vlad Mugur şi faptele lor de glorie, dar şi cu primele reuşite ale teatrului românesc post-revoluţionar: „Fenomenul Craiova în epoca Purcărete”.

„Euforia călătoriilor” este un capitol dedicat peregrinarilor teatrelor româneşti într-o Europă încă primitoare, destinată de Giorgio Strehler (prin Uniunea Teatrelor Europene – UTE), unei asocieri culturale care să o preceadă pe cea politică şi economică. Cu aceeaşi minuţiozitate, Doina Papp ne dă amănuntele acestor expediţii, alături de comentariile unor importanţi actori români, a căror activitate a deschis de multe ori uşile unor astfel de participări. De notorietate este cazul lui Ion Caramitru, care încerca să explice Europei condiţia nouă şi ciudată a teatrului scăpat de constrângerile ideologice. Istoria continuă cu montări de la începutul anilor ‘90, când, pe lângă „clasicii” Vlad Mugur sau Cătălina Buzoianu, apar tinerii sau foarte tinerii Tompa, Măniuţiu, Galgoţiu, Dabija, Darie, Alexa, căutând cu toţii să îşi găsească „repere stilistice într-un peisaj confuz”. Sunt punctate şi reuşitele, şi exagerările, şi eşecurile. Reperele s-au estompat, exemplele – mondiale – sunt atât de multe, încât nu mai pot fi urmărite, iar publicul s-a polarizat între cel aşa zis „festivalier” – critici, colegi de breaslă, studenţi – şi cel „generalist”, mai puţin dispus să renunţe la ideea de teatru tradiţional.

Obligativitatea updatării, percepută ca adevărat sindrom, este tema unui capitol destinat dramaturgiei şi „războiului” dintre generaţiile de creatori. „De ce n-ar mai fi actual Teodor Mazilu?”, Care a fost soarta pieselor unor dramaturgi de provenienţă „ante-revoluţionară”? sau Mai corespund ei cerinţelor actuale ale teatrului contemporan? – sunt câteva întrebări la care răspund tot atâtea cronici de spectacole. În fine, „repatrierea” lui Matei Vişniec se bucură de o atenţie specială din partea autoarei – pe bună dreptate. Toată pleiada noilor dramaturgi şi regizori este analizată într-un capitol imediat următor, prin  recenzii meticuloase ale montărilor acestora. Majoritatea numelor aparţin „generaţiei furioase”, fără nicio legătură cu „vechiul” teatru. Radu Afrim, Radu Apostol, Gianina Cărbunariu, Theo Herghelegiu, Cristi Juncu, Vlad Massaci, Alexandru Mâzgăreanu sau Radu Alexandru Nica sunt doar câteva exemple. Receptor specializat – neobosit şi lucid -, Doina Papp nu se mulţumeşte cu simple relatări, ci încearcă să descifreze motivaţiile şi inspiraţiile care i-au purtat pe creatori spre creaţiile lor.

Nici „reciclarea clasicilor” nu este neglijată, dedicându-i-se un capitol spumos – cel puţin prin subtitlurile ce însoţesc cronicile de spectacol. „Amoraşi şi ciupercuţe” este titlul conspirativ ce ascunde „O scrisoare pierdută” montată de Alexandru Dabija la Teatrul de Comedie, iar „Livada din noi şi conservele de pe raft” ne poartă pe scena Naţionalului bucureştean, către spectacolul cehovian al lui Felix Alexa. Se cercetează modul în care piesele dramaturgiei clasice au fost regândite ca repere sigure ale unor teme inepuizabile. Adaptările, mai mult sau mai puţin extravagante, încearcă să găsească noi sensuri ale textului, imagini scenice spectaculoase sau exegeze actoriceşti inedite.

De aici, însă, şi până la noile teme ale teatrului contemporan nu mai e decât un pas. Sau o filă de carte. „Dramaturgia imediatei şi obsedantei realităţi” prezintă realităţile mundane – sociale, sexuale -, problema favorită a noilor autori de texte (nu întotdeauna dramatice), de multe ori chiar regizori sau actori. Măsura în care reuşesc să treacă de senzaţionalul jurnalistic şi să trezească vibraţii mai adânci este la mâna realizatorilor. Sfidarea tabuurilor, violenţa de limbaj se pot dovedi inutile dacă nu sunt atinse corzi mai subtile, mai profunde decât surprizele făcute unui auditoriu neobişnuit cu astfel de abordări.

Viziunea producţiilor teatrale din ultimii ani este completată de o serie generoasă de articole dedicate celor mai importanţi creatori contemporani – regizori, actori – şi creaţiilor lor. Toate în aceeaşi cheie lucidă şi minuţioasă cu care ne-a obişnuit cartea. Lor li se adaugă o trecere în revistă a festivalurilor româneşti, văzute ca „formă de normalitate”, ample descrieri ale ediţiilor FNT, cu sesizarea nuanţelor celor trei directorate, dar şi analize binevenite ale festivalurilor de la Craiova şi Sibiu. Pasul de la local spre universal este făcut în ultimul capitol, „Teatrul încotro?”, ce adună impresii de la festivalurile internaţionale. Fire analitică, autoarea încearcă sa surprindă în desfăşurarea lor o sclipire a direcţiilor de viitor, indicii asupra unei tendinţe călăuzitoare, dificil de relevat în vâltoarea neobosită a producţiilor contemporane. Pare-se că acestea sunt preocupate mai mult de o dezvoltare pe orizontală, prin descoperirea şi oferirea unor noi mijloace de expresie. Şi nu de căutarea şi aflarea unor sensuri mai profunde, prin formularea unor idei şi mesaje care să treacă de carapacea exterioară a vizualului.

Doina Papp iubeşte teatrul cu pasiune şi crede în esenţa lui sacră. Poate de aceea evită concluziile ferme. Cu perseverenţă şi rigoare a vizionat şi recenzat un număr impresionant de spectacole, pentru a ni le oferi ca obiect de studiu, acceptând, cu efort, până şi montări extreme, frizând patologicul (cazul argentinianului Rodrigo Garcia). Una din puţinele dezamăgiri formulate însă de autoare este neacordarea – până în prezent – a Premiului Europei pentru Teatru niciunui creator român, nici măcar la secţiunea „Noilor realităţi teatrale”. Instituţia, înfiinţată în 1986, reprezintă prima uniune culturală europeană, şi, iată, în ciuda atâtor succese ale teatrului românesc, înainte şi după căderea „cortinei de fier”, premiul nu s-a îndreptat încă niciodată spre ţara noastră. Dacă privim spre cinematografia naţională, mult mai premiată în ultimii ani, remarcăm că, în alergarea după titluri, cele mai multe dintre filme au fost gândite special pentru festivaluri, dar succesele de casă au fost mediocre. O dovadă că regizorii români de film încă nu au descoperit întru totul limbajul destinat propriului public. Lipsit însă de aureolele premiilor internaţionale, teatrul românesc există şi, mai nou, creşte sălbatic, în grădinile micilor şi numeroaselor scene de club din întreaga ţară. Acesta pare cel mai bun semn de însănătoşire şi, sperăm, un nou capitol într-o viitoare carte a Doinei Papp.