Ce legătură există între Shakespeare, Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia şi şantierul Teatrului Naţional din Bucureşti? Cum să joci în aceeaşi seară „Romeo şi Julieta”, „Hamlet”, „Richard al III-lea”, „Iulius Caesar”, „Visul unei nopţi de vară”, „Cum vă place”, „Mult zgomot pentru nimic”, plus vreo câteva momente şi schiţe de-ale lui Caragiale, pe şantier, pe schele, cu lumini improvizate?
Dacă cineva ar fi nimerit în primele zile ale Festivalului Naţional de Teatru în fostul spaţiu al Sălii Amfiteatru, ar fi descoperit un şantier ciudat. Printre ziduri netencuite şi schele, într-o parte scrisori de dragoste lipite pe pereţi, într-alta cărămizi şi grămezi de nisip, Hamlet se întâlneşte cu Richard al III-lea şi Iulius Cezar cu Romeo… Pe schele, Julieta, în faţă mormântul Ofeliei… Mai pe scurt, Atelierul lui Andrei Şerban, desfăşurat în luna iulie la Mogoşoaia s-a mutat pe şantier.
Cum să-i aduci pe Hamlet, pe Richard al III-lea, pe Romeo sau pe Iulius Cezar din palatul de acolo pe şantierul de la TNB? Cum să-i muţi din frumuseţea spaţiilor care acolo încărcau poveştile lui Shakespeare cu alte poveşti? Cum să muţi pădurea de la Mogoşoaia, cu mormintele săpate printre copaci, cum să muţi lacul şi pomii în care Rosalinda îşi vedea agăţat numele, cum să le aduci pe toate între nişte ziduri goale, dintr-o fostă sală de teatru, cu poezia ei de „livadă de vişini” tăiată? Că astă-vară la Mogoşoaia tema cea mare a fost tentaţia imposibilului sau, mai exact, cum să faci imposibilul să devină posibil o ştiam cu toţii, cei care am luat parte la acea experienţă unică – genul de experienţă despre care poţi scrie o carte, la care te poţi întoarce în tine însuţi atunci când simţi că trebuie să o iei de la capăt, care valorează cât şcoli întregi, care îţi dezvăluie faţa nevăzută a teatrului şi te aşază faţă în faţă cu tine însuţi şi cu propriile limite.
Însă cu toţii ştiam că ceea ce am construit la Mogoşoaia a fost o căutare, că toate momentele de teatru – mai puternice şi mai pline de autentic decât, poate, orice moment trăit vreodată într-o sală de teatru – au fost create acolo, pentru acel spaţiu, pentru acel moment, pentru noi înşine şi că scopul n-a fost nicio secundă să le arătăm unui public. Importantă a fost în permanenţă căutarea, nu rezultatul. Drumul, nu destinaţia. Iar atunci când s-a pus problema că recreăm pe şantierul de la TNB, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, câteva dintre momentele de la Mogoşoaia, panica a fost generală. Am să-mi asum această experienţă la persoana I, pentru că ea m-a aşezat într-o postură cu totul nouă. Aceea de participant activ, nu de observator. Atât la Mogoşoaia, cât şi în ceea ce s-a întâmplat duminică, 28 octombrie, în fostul spaţiu al sălii Amfiteatru de la TNB. În plin şantier, începând cu ora zece seara şi până târziu în noapte toţi cei care am fost prezenţi, protagonişti sau spectatori, am luat parte la un eveniment unic în teatrul românesc, irepetabil şi încărcat de o magie ce nu poate şi nici nu trebuie povestită.
Se vorbeşte atât de mult despre experiment în teatrul românesc, dar se face atât de puţin experiment real, iar spectacolul cuminte şi aproape îmburghezit, care oferă confortul fotoliului şi al emoţiei în doze corecte este atât de prezent, încât un experiment adevărat precum cel de la Mogoşoaia transbordat în TNB nu avea cum să nu „mişte munţii”. Şi asta s-a întâmplat, cu siguranţă, cu toţi cei prezenţi în „sală” în acea seară care s-a terminat târziu, după miezul nopţii.
Ce s-a întâmplat în cele două zile în care opt grupuri, cu piese diferite – comprimate fiecare într-un exerciţiu de zece minute, aşa cum a fost tema la Mogoşoaia –, au încercat să refacă ce lucraseră acolo este partea cea mai frumoasă. Pe rând, am trecut cu toţii de la entuziasm la disperare şi înapoi, am căutat soluţii de adaptare la noul spaţiu, am încercat să-l folosim aşa cum ni se oferea, am găsit rezolvări care păreau minunate şi pe care le abandonam în câteva minute, ne-am întâlnit la acelaşi „balcon” – o ferestruică unde s-a aflat pe vremuri o cabină de sunet – Julieta şi ghicitorul care-i spune lui Caesar să se ferească de Idele lui Marte. Pe aceeaşi schelă s-au aşezat în mormânt Romeo şi Julieta, cu umbrele proiectându-se pe perete cu o poezie tulburătoare, în timp ce cuvintele lor pluteau peste sală – „Ne-om mai vedea vreodată noi, iubite? Curând, iubito, ne vom gândi zâmbind la toate suferinţele de-acum”. Iar câteva minute mai târziu, acolo, peste mormântul lor, Richard al III-lea, îngropat sub propria lespede, avea să-şi rostească celebra replică „Regatul meu pentru un cal”.
Pentru noi, cei care am fost la Mogoşoaia, spaţiile se suprapun, emoţiile se suprapun. Acolo, Romeo şi Julieta mureau pe cavourile din curtea domeniului şi cuvintele lor se topeau în pădurea din jur. Iar Hamlet şi Laertes se duelau cu lopeţile în faţa mormintelor săpate printre copaci. Şi Andrei Şerban a propus ceva care a dus imposibilul chiar mai departe: să cuplăm exerciţiile din cele două săptămâni de atelier. De aceea, cei care au fost în seara aceea la TNB au văzut două Juliete în acelaşi spectacol, doi Iulius Cezar sau două Rosalinde.
Ceea ce s-a văzut în mai bine de două ore de „spectacol” au fost încercări de a reduce la esenţă piesele lui Shakespeare, iar în deschidere, Caragiale, câteva lecturi care au reuşit ceva ce prea puţine montări Caragiale reuşesc în ultima vreme: să aibă umor (a se citi „ironie amară”), să nu alunece în clişee şi să aibă o idee asupra textelor respective.
Din Shakespeare, câteva imagini dintr-o postură privilegiată – spectator-participant activ. „Visul unei nopţi de vară” recrea poate cel mai fidel spaţiul de la Mogoşoaia, un ţarc închis, în care muritorii se iubesc şi se urăsc după toanele zeilor care se joacă pervers cu vieţile lor, aşezaţi comod deasupra ţarcului – marionete în mâna divinităţii. Un „Hamlet” care anunţa puternic într-o portavoce „Denmark is a prison. The whole world is a prison” şi împrejmuia locul ca-ntr-o intervenţie rapidă a forţelor de ordine… Un Iulius Caesar care proclama sus şi tare, pe cea mai înaltă dintre schele, ca-ntr-un discurs deliric al unui dictator, „În preajma mea doresc doar oameni graşi, cu părul tuns frumos…”, un Iulius Caesar căruia aveau să-i ia locul curând alţi dictatori, care, după ce-i sfâşiau hainele roşii, se multiplicau şi se răspândeau pe toate schelele în toate colţurile, strigând la unison, acelaşi discurs demagogic… Un „Cum vă place” ce recrea pădurea de la Mogoşoaia, unde cu toţii citeam scrisorile de dragoste agăţate în copaci, reproduşi aici în miniatură, pe un mic şantier-în-şantier…
Ceea ce au văzut spectatorii la TNB este, cu siguranţă, doar partea care „se putea povesti” din ceea ce înseamnă Atelierele Itinerante Andrei Şerban. În spatele acestor imagini a fost însă toată energia pe care exerciţiile de la Mogoşoaia din zorii zilei sau de noaptea din pădure au lăsat-o în noi. E toată nebunia şi pasiunea unor oameni care s-au aruncat într-o încercare ce părea utopică, de a recrea ce am construit ca să nu fie niciodată recreat. Şi, mai ales, în tot şi în toate a fost energia lui Andrei Şerban…
Print