Piesa „Melodie varşoviană” a lui Leonid Zorin este unul din acele texte de care te îndrăgosteşti la orice vârstă. Este tulburător, are o doză serioasă de sentimentalism (uşor desuet, dar tocmai de aici farmecul), poezie, tristeţe, umor, e o poveste care, dacă nu ni s-a întâmplat încă, ni se va întâmpla cu siguranţă cândva, o poveste plină de şarmul filmelor ruseşti de cinematecă etc.
Pentru un tânăr regizor, însă, poate fi o capcană în care toate aceste calităţi să se transforme în arme care să se întoarcă împotriva spectacolului, tocmai pentru că sentiment(al)ul este considerat acum unul dintre cei mai mari duşmani ai teatrului. Mai ales ai teatrului noii generaţii, care caută formule noi, experimentale – cuvântul „experiment” e deja clişeu şi e cu atât mai trist, cu cât experimentul, în adevăratul lui sens, lipseşte aproape cu desăvârşire…
Ca atare, să descoperi în Gala Absolvenţilor de la UNATC Bucureşti un spectacol construit fără greşeală, după textul lui Leonid Zorin, a fost de două ori o bucurie. Întâi, pentru că este un semn de sănătate – există preocuparea pentru astfel de texte şi tehnica şi talentul (a se citi inteligenţa) de a le pune în scenă. Şi, în al doilea rând, pentru că nimic din ceea ce am văzut, timp de două ore, în spectacolul Cosminei Stancu (absolventă Master, anul II, regie teatru) nu se trădează şi nu alunecă în zona sentimentalismului facil, atât de la îndemână în societatea noastră. Iar într-un peisaj teatral în care tinerii absolvenţi de regie încearcă false experimente, o montare precum „Melodie varşoviană” devine aproape un… „experiment retro” asumat.
În Sala „Ion Cojar” din sediul UNATC de pe strada Matei Voievod, o sala frumoasă care merită descoperită de publicul larg, fiindcă aici se joacă spectacole de o calitate care lipseşte adesea în teatre cunoscute din Bucureşti, povestea de iubire dintre Helea şi Viktor este construită cu o subtilitate care se datorează în aceeaşi măsură regiei şi interpretării. Aproape cinematografic, imaginile create de regizoarea Cosmina Stancu se derulează într-un ritm măsurat cu fineţe de un ceas ce face ca timpul să curgă pe repede înainte sau să stea în loc, aproape magic. Gândită ca pentru vremuri de criză, scenografia este extrem de simplă, dar funcţionează fără greş. Fiecare spaţiu prin care trece cuplul în cei peste douăzeci de ani cât durează povestea este schiţat printr-un element definitoriu, bine ales, în aşa fel încât să creeze atmosfera… Sugestia funcţionează perfect. O bancă singuratică… într-un parc, pe o stradă de oriunde. Un felinar aprins la o intersecţie, de care sunt prinse două plăcuţe unde sunt scrise cu litere ruseşti numele a două străzi… o sală de aşteptare, un dormitor – un pat, o altă stradă, o altă bancă, un alt oraş, o măsuţă – un restaurant din Varşovia, şi apoi, o cabină a unei artiste, într-o sală de concerte de undeva din Moscova. Iar deasupra tuturor, un ceas mare, ale cărui limbi se mişcă unori cu o viteză înnebunitoare, de neoprit, şi timpul aleargă chinuitor de vizibil, un an, doi, zece, în câteva clipe… La început acoperite cu pânză albă, fiecare dintre spaţiile prin care cei doi trec împreună se descoperă pe rând şi se lasă locuite, create, desenate, umplute cu viaţă.
Aşa cum regizoarea gândeşte spectacolul, el se desfăşoară pe două planuri. Pe de o parte, stratul de suprafaţă – povestea de dragoste a lui Helea şi a lui Viktor –, care începe în faţa Conservatorului din Moscova, creşte şi se destramă în timp, cu revizitări constante ale trecutului. Şi, pe de altă parte, cel de-al doilea plan, tot o (re)vizitare a trecutului, dar de data asta la un alt nivel. Regia reinventează spaţii „retro” – lumea Moscovei sovietice, cu poezia ei cinematografică, muzica, iubirea de modă veche etc. – toate, privite cu detaşarea şi ironia duioasă pe care le presupun un asemenea demers.
Cei doi protagonişti, Cristina Drăghici, asbolventă master, anul II, Arta Actorului, şi Silvian Vâlcu, funcţionează şi ei fără greşeală în „Melodie varşoviană”. Sunt partituri dezvoltate cu fineţe, cu o atenţie la detalii de gest care dezvăluie o maturitate aproape surprinzătoare la acest moment al existenţei lor artistice. Şi, ceea ce e cel mai important, cu o autoironie plină de tandreţe, care salvează de la sentimentul dulceag chiar cele mai sentimentale dintre scene.
Cristina Drăghici străbate, credibil şi cu o siguranţă pe care să sperăm că şi-o va păstra, vârstele şi schimbările şi trăirile interioare şi timpul şi timpurile, de la momentul la care primeşte o bomboană de la un băiat de care e îndrăgostită, pe o bancă de pe o stradă din Mosova, până la momentul la care, în rochie strălucitoare, intră în scenă într-o sală de concert din aceeaşi Moscova. Între timp au trecut 20 de ani, bărbatul care-i dăruise bomboana era lângă ea, dar mirajul s-a stins, iar povestea trăieşte mai departe, în alt loc şi în alt timp… Această subtilitate a emoţiilor, a trăirilor şi a relaţiilor surprinse la diverse vârste, în diverse locuri şi momente sunt bine gradate de cei doi actori. Iar maturitatea lor artistică recomandă montarea pentru orice scenă a oricărui teatru din Bucureşti.
Print