Deschise joi, la prânz, în mijlocul zilei, intenționat sau nu, cu o lansare a volumului „Nocturne”… și cu o expoziție dedicată nopții, la Muzeul de Artă din Cluj Napoca, Întâlnirile Internaționale – George Banu, s-au desfășurat timp de patru zile. Patru zile în care au avut loc colocvii, premiere, lansări de volume omagiale, concerte… Patru zile în care scriitorul și criticul de teatru George Banu a fost centrul și în centrul tuturor întâmplărilor… Deschise, cum spuneam, sub semnul nopții și al călătoriilor prin nopțile pictorilor și ale regizorilor despre care scrie în volumul „Nocturne”, apărut la Editura Nemira și al cărui motto sunt cuvintele lui Cioran, „Noaptea îmi curge prin vene”, Întâlnirile George Banu au însemnat un eveniment rar în teatrul românesc. În primul rând pentru că, așa cum spunea pe scenă, în prima seară, în decorul în care urma să înceapă spectacolul lui Silviu Purcărete, „Ce nemaipomenită aiureală!”, George Banu nu se revendică din conflict și din competiție, ci din acest spirit al armoniei și al întâlnirii – dintre oameni, dintre spectacole, dintre artiști…
N-a lipsit nimic în cele câteva zile, iar omagiul a însemnat în primul rând câteva momente de și despre teatru speciale. Trei premiere la Teatrul Național din Cluj, „Ce nemaipomenită aiureală!” de Eugene Ionesco în regia lui Silviu Purcărete, „Sânziana și Pepelea”, de Vasile Alecsandri, în regia lui Alexandru Dabija, și „Trilogia Aureliu Manea”, de Aureliu Manea, în regia lui Tompa Gabor, precum și „Plugarul și moartea”, de Johannes von Tepl, în regia lui Mihai Măniuțiu, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Două colocvii, primul „De ce teatru azi” și cel de-al doilea „Spectator și critic: de la umbra scenei la mărturia paginii”, expoziții și vizionări de filme – așa ar arăta pe scurt programul Întâlnirilor de la Cluj, care, dincolo de toate aceste evenimente valoroase în sine au însemnat mai mult – un alt fel de a descoperi teatrul, mai neconflictual, mai puțin ierarhizant, mai „împăciuitor” și asumat cosmetizat. Câteva cuvinte pe care mi le spunea George Banu într-un interviu se potrivesc cel mai bine pe post de concluzie…
„Părerea mea e că teatrul, în clipa în care atinge momente de mare intensitate, este mai mult decât adevăr, e mai intens decât viaţa. Cum spune Hamlet, teatrul e viaţă concentrată. Eu am scris o carte care se cheamă Teatrul sau clipa trăită. Teatrul, în marile lui momente este o clipă trăită. O clipă pe care unii o trăiesc făcând o ascensiune pe Mont Blanc, alţii descoperind atomul. Eu o trăiesc, împreună cu câteva zeci de persoane, în contextul unui spectacol în care am impresia că această concentrare a vieţii e mai mult decât viaţa. Şi revin la viaţă convins că am trăit ceva excepţional şi că acest lucru excepţional e un eveniment pe care-l port cu mine Evident că intensitatea teatrului provine şi din faptul că acceptăm regula iluziei. E cu atât mai puternic. Noi trăim cu intensitate ceva ce ştim că e fals. Marile momente de teatru sunt cele în care iluzia e depăşită. În care devine realitate pentru o clipă. În acelaşi timp, teatrul e şi sursă de deziluzie, poate cea mai mare dintre toate artele. Că eşti obligat să fii acolo, să asişti la naufragiul unui spectacol, la catastrofa unor actori, de aceea, într-un fel, totdeauna se joacă între împlinire absolută şi decădere radicală. Ce e în mijloc e neinteresant. Câteodată şi eşecurile sunt de neuitat, marile eşecuri. Cred că, până la urmă, teatrul e şi un ghid de viaţă. Pentru că, văzând mult teatru, recunoaştem foarte uşor teatrul în viaţă. Ştii să te îndepărtezi de oamenii care fac teatru în viaţă. Observi cum oamenii îşi construiesc conduite, cum se pun în scenă pe ei înşişi. De aceea, cred că teatrul e o lecţie de descoperire a adevărului în viaţă.”
Print