Pentru Ahmad Joudeh, un tânăr balerin din Damasc, viața bate de departe filmul. Pentru el, libertatea de a dansa n-a avut deloc un preț mic, iar filmul vieții a ajuns într-un punct visat, dar neașteptat. Prezentată în câteva publicații importante,printre care The Guardian, povestea lui este o poveste despre puterea și prețul visului. În cazul lui, visul de a fi liber să se exprime prin dans. Acum Ahmad Joudeh face parte din trupa Baletului Național Olandez și poate fi văzut în „Coppélia”, urmând să danseze și în primul său spectacol de operă pe o scenă profesionistă din Occidentul care l-a adoptat rapid.
Un talent născut la vreme de război, la sfârșit de violent secol XX, a atras recent atenția în lumea dansului. Ahmad Joudeh studiază de câteva luni la Academia de Balet de la Amsterdam, un vis din care, spune el, încă nici nu s-a trezit. Curaj, poate chiar eroism, noroc (cum spune el însuși), dorință și o mare sete de libertate l-au adus, la douăzeci și șase de ani, în lumea dură a profesioniștilor.
Până în toamna anului 2016, palestinianul „fără țară” din Siria, le-a dat lecții de dans pe furiș și gratis orfanilor din Damascul măcinat de război, a fost amenințat cu moartea de Statul Islamic și a întâmpinat opoziția propriei familii: în lumea siriană nu e loc de dans. Dar, tocmai când a fost chemat să-și satisfacă stagiul militar de trei ani, o întâmplare i-a schimbat drumul. În august 2015, Joudeh a dansat în locul pustiu care a fost cândva o tabără de refugifiați palestinieni. Scena a fost filmată pentru un documentar al unui jurnalist olandez. „Am dansat pentru acei membri ai familiei mele care au fost uciși acolo”, a explicat artistul.
A dansat apoi în străvechiul amfiteatru roman de la Palmira, unde gruparea teroristă Isis făcuse execuții în masă în urmă cu câteva luni, explicându-și gestul:
„A fost felul meu de a mă lupta cu Isis. Felul meu de a le spune: puteți ucide oameni, dar nu mă puteți face să nu mai dansez. A fost periculos, nu puteam sta acolo mai mult de o oră, la o tempeatură de 50 de grade. Însă am dansat, pentru că știam că n-o să mai am șansa asta. Și am avut dreptate. Acum Isis a distrus teatrul. Când am aflat, am plâns două zile.”
Datorită documentarului, Ahmed i-a atras atenția lui Ted Brandsen, directorul artistic al Baletului Național Olandez, care a dorit să-i ofere sprijin instituțional ca să poată veni să studieze și să danseze la Amsterdam. Și, în câteva luni, s-a întâmplat: balerinul amenințat de Isis și de propria familie, cu tot cu tatuajul său „Ori dansez, ori mor”, cum i-a declarat propriului tată, a intrat acum într-o altă lume: „Sunt pregătit să lupt toată viața mea pentru sentimentul pe care-l am când dansez. Este un sentiment de libertate. Fiind refugiat palestinian, născut într-o tabără, m-am simțit întotdeauna inferior altor oameni. Dar, când dansez, mă simt ca un rege”.
Când a primit invitația de a studia în Olanda cu o bursă, totul s-a schimbat: „I-am spus mamei: Nu mă duc, nu pot să te las. Dar ea mi-a răspuns: Oricum o să mă lași la un moment dat. Te duci ori în armată, ori la Amsterdam. E mai bine să-ți urmezi visele. Acum nu am timp decât pentru dans. Fiindcă sunt singura speranță pentru elevii mei și pentru familia mea din Siria. Ei contează pe mine acum. Îmi zic: Singurele vești bune sunt cele de la tine.”
Victoria lui Joudeh este o victorie și în războiul de acasă. Adolescentul care a refuzat să studieze medicina și să urmeze căile de neînțeles ale tradiției a fost, desigur, fiul rebel al familiei. Repudiat de tatăl care i-a interzis să danseze, a dansat în secret. Și „corecțiile” n-au întârziat să apară:
„Mă snopea din bătaie. O dată m-a lovit la picior atât de tare, că n-am putut să dansez zile întregi. Dar eu nu m-am lăsat niciodată. I-am zis: ori dansez, ori mor”.
Și a dansat, în ciuda tuturor și în ciuda a orice – în ciuda tatălui, care în cele din urmă l-a alungat și a divorțat de mama care-și susținea fiul. A studiat la Institutul Superior de Artă Teatrală din Damasc, pe care l-a absolvit în șapte ani, nu în patru, fiind nevoit să-și întrețină familia și neputând studia și lucra în același timp.
Anul trecut, Joudeh trăia din lecții de dans și semnase și niște coregrafii pentru festivaluri de dans de la Opera din Siria. Propunerea venise după ce în 2014 ajunsese în semifinala echivalentului arab al concursului „So You Think You Can Dance!” în Liban: „Dar mi s-a spus că nu pot câștiga pentru că, fiind palestinian, eu n-am naționalitate. A fost o lovitură dură. Însă am avut publicul și am ajuns la sufletul oamenilor, așa că într-un fel am câștigat, în cele din urmă”.
După ce l-a dus la Amsterdam, unde se pregătește cu trupa Baletului Național, l-a trimis și în Germania, în azilul în care locuiește tatăl lui, ca să poată „să înceapă o viață nouă fără ură”. „N-a fost ușor să-mi revăd tatăl. Și, ca să fiu sincer, nici nu simt că mi-e tată. I-am dus cadou un oud. A fost muzician, așa că acesta a fost felul meu de a-i spune: ai încercat să mă desparți de arta mea, dar eu ți-o dau înapoi pe a ta. A fost prima dată în viața mea când ne-am îmbrățișat. A plâns încontinuu. Mi-a zis că acum e mândru de mine și că-i pare rău pentru ce a făcut.”
Povestea lui Ahmed se oprește, pentru moment, la aceste secvențe de viață. Pe scenă și dincolo de ea, balerinul ajuns în lumea liberă începe viața cea nouă privind înainte cu încredere și în urmă cu înțelegere. Prezentul lui, se pare, se impune ca desprindere de trecut, un trecut care va exista mereu în dans, un trecut fără de care arta prezentului și prezentul artei ar fi fost, fără îndoială, altfel.
Print