„La absolvire, înainte de plecarea studenților într-o direcție sau în cealaltă, ne reunim cu toții, elevi și profesori, și ridicăm paharul cu urarea mea favorită: Pentru un nou început! Orice început e greu. E foarte posibil să ne fie frică, să ne sperie necunoscutul. Descurajări, lamentări, confuzii ne pândesc la tot pasul. Când lucrez în teatru, am sentimentul căutării a ceva imposibil de găsit, dar, în același timp, îmi rămâne vie dorința de a continua. O anecdotă povestește despre o întâlnire a lui Nastratin Hogea cu un om care se jeluia în întuneric, la lumina unei lumânări, că i-a murit măgarul și nu mai știe cum să-și ducă viața mai departe de unul singur. La care Nastratin îi spune: Plângi cât poftești, dar ține aprinsă lumânarea.“
Sunt cuvintele regizorului Andrei Șerban, așa cum apar ele în cunoscutul volum-mărturie „O biografie“, publicat în 2006. Recitită recent, și sub impresia reveriei prilejuite de lectura unui volum colectiv dedicat criticului George Banu, intitulat „Călătoriile sau orizontului teatrului“, cartea parcă plutește acum într-o boare fină, într-un abur dintre cele folosite cândva la teatru, prin care obiectele se îndepărtează de spectator, proiectându-se într-o altă dimensiune. O boare fină învăluie acum lunga confesiune a lui Andrei Șerban și o așază sub un semn fericit. Căci noul început este întruchiparea firii și a firescului, însă puțini sunt cei care au capacitatea de a-l vedea, de a-l simți, de a-l accepta și de a-l folosi. Printre acești puțini fericiți se numără un artist neliniștit și măcinat de îndoieli, iubitor al fecundității îndoielii, căruia, la împlinirea a 70 de ani, petrecută pe 21 iunie, nu-i poți ura decât ce-și dorește cel mai aprig: Pentru un nou început!
Spiritului care a început cândva, în copilărie, într-un București ce seamănă și nu prea cu cel de azi, cu improvizații pe tema Hoții și vardiștii între Parcul Ioanid și Grădina Icoanei, cum amintește amuzat în aceeași carte, și a ajuns peste decenii la spectacole în străinătate care au făcut și fac istorie nu-i poți asocia decât neliniștea perpetuă, mișcarea ce asigură progresul, adică mersul mai departe. Andrei Șerban este sinonim cu mișcarea, asociată cu intrarea în necunoscut, cu riscul de a da greș, cu dorința de a da greș, dar, în egală măsură, cu necesitatea imperioasă de a da contur unei realități, cel mai adesea unei realități sufletești. Portretul surprins în câteva tușe de omul de știință Basarab Nicolescu, prefațatorul volumului, surprinde elementele unei personalități despre care s-au scris cărți încă din anii 1970: „Urcând toate treptele gloriei, Andrei Șerban cunoaște bine vanitatea succesului. Pasionat fără intransigență, el este tolerant fără nicio concesie de substanță. Simplitatea sa surprinde – nicio urmă a infatuării de mare maestru și profesor nu umbrește prezența umană. Andrei Șerban nu încremenește în propria sa statuie: el rămâne un perpetuu căutător al Adevărului“.
Departe de lumea statuilor, regizorul Andrei Șerban căută viața din și prin teatru, pe care, după propria mărturisire, nu-l percepe ca pe o cale de evadare. Și viața nu este niciodată la fel, așa cum, după întâlnirea cu Grotowski și Peter Brook, nici Andrei Șerban n-a mai fost la fel. Odată intrat în marea aventură, artistul a descoperit forța iraționalului și, în același timp, forța artei, pe care nu o încifrează în viziuni teoretizante. Ea se vede în primul rând în spectacolele sale de teatru și operă, în atelierele sale (cele ale Academiei Itinerante Andrei Șerban ocupă un loc important), în cursurile sale. Forța limitată a rațiunii, spune artistul, a fost o descoperire vitală, prefigurată în copilărie: „Citeam pasionat romane, dar ecuațiile mă lăsau rece. În numere simțeam o lipsă de emoție și de căltură umană. Intuiția, care m-a ghidat în deciziile importante de mai târziu, încerca să se substituie creierului, dar nu reușea să organizeze sau să clarifice probleme matematice. (…) Niciodată o analiză pur rațională nu atinge esența lucrurilor. Folosindu-te numai de intelect, ești (cel puțin în teatru) în pericol de a rămâne într-o lume închisă, fără oxigen.“
Oriunde ar lucra, în orice fel de proiect ar fi implicat, Andrei Șerban nu trăiește într-o lume închisă. Dimpotrivă. Mediul său primordial este deschiderea și ea asigură o căutare care nu-l obosește. Iar descoperirile se văd la fiecare spectacol nou, unde și lipsa noului vizibil este o descoperire. La Persepolis, la Atena, la New York, la București, la Sao Paolo, la Paris, la Toronto, la Geneva și oriunde altundeva, Andrei Șerban caută și descoperă energiile locurilor, ale clipelor, ale oamenilor, ale credințelor. Eclectică, așa cum singur o descrie, arta lui este ireductibilă la concept. Și aceasta este tocmai o definiție mai veche a limbajului artistic, limbaj pe care regizorul îl vorbește în multe feluri, în funcție de variabile. Dincolo de formele și adevărurile provocate să prindă contur, rămâne mereu o convingere eliberatoare: „Nu noi decidem reușita sau eșecul. Important e să dăm tot ce avem mai bun în lucru. Restul nu depinde de noi. Orice spectacol are o viață a lui, imprevizibilă, independentă, dar, adesea, nu o lăsăm să apară, căci, din frică, vrem să controlăm totul“.
Print