„Cu trecerea anilor, transcriu pe hârtie din ce în ce mai puţin poveştile care se nasc şi mor în mine. De aceea fiinţa mea e încărcată cu o stare toxică. Cuvintele sunt ca apa de izvor: dacă le ţii în tine, se strică, dacă le dai drumul, devin proaspete şi bune. Poveştile nescrise putrezesc. Nevoia de a mărturisi nu trebuie reprimată. Literatura nu poate fi decât mărturisitoare, pentru că înţelegerea lumii este actul cel mai personal posibil”…
Într-un text publicat în revista „Alternatives Theatrales”, Valentin Nicolau recurgea la aceste cuvinte în urmă cu ceva vreme, mărturisind cum și de ce scrie sau nu scrie. S-a născut pe 22 iunie, în prima zi de după Solstițiul de vară, în 1960, iar textele lui, unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai momentului, sunt expresia unei interiorități tulburate și profunde, a unor căutări mereu începute și niciodată încheiate, a unor singurătăți asumate, a unui eu ce s-ar putea regăsi în nenumărate povești care ar începe cu „A fost odată…”. A fost odată un geolog care colinda lumea pe mare și care, visând la furtunile de pe Marea Neagră, a înființat una dintre cele mai mari edituri din România, căreia i-a dat numele unui vârf de munte… Nemira.
Când a început să scrie teatru, a fost ca un răspuns la provocarea pe care i-o adresa societatea, iar textele lui jurnalistice conțin, mai toate, un sâmbure dramatic. Între râs și plâns, între comic și absurd, poveștile lui Valentin Nicolau sunt bucățele dintr-un puzzle ce recompun pe de o parte identitatea unei epoci, începând cu primii ani de după căderea comunismului, și continuând cu felul în care tulburările tranziției se reflectă în lumea din jur, în fiecare individ în parte. Personajele lui Valentin Nicolau au curajul de a-și trăi poveștile și de a nu se pierde în abstracțiuni. Piesele lui surprind în lumea individului obișnuit reflexiile Puterii care-i bântuie lumea și paginile. Pe de altă parte, textele alcătuiesc nu doar o imagine a unei epoci ci și o imagine a dramaturgului în epocă, un discret „Madame Bovary c’est moi”, care adaugă paginilor și cuvintelor tocmai acea picătură de sânge ce le dă identitate.
De la piese precum „Fantoma de la clasa întâi” sau „Ca Zăpada și cei doi”, în care sunt surprinse direct mecanismele tranziției postdecembriste, gen fascinația pentru concursuri de tip Bingo, Valentin Nicolau alunecă tot mai mult către poveștile neîncadrabile într-un timp sau într-un spațiu anume, ultimele texte publicate, în volumele „Păstrează copia și nu uita originalul” sau „Povești din al nouălea cer”, fiind majoritatea concentrate pe general uman. Un drum pe care piesele l-au parcurs odată cu existența lui… Un traseu-mecanism pe care-l explica simplu: „Când personajele sunt pregătite să vină pe lume încep să mă bântuie la modul sâcâitor. Uneori am senzaţia că le văd în mulţime, pe fugă, la stop, dând colţul străzii. Le zăresc numai din spate sau din semiprofil şi întotdeauna doar pentru o clipă. După ce am terminat de scris, pleacă. Fiindcă stau cu mine ani întregi până să ajungă în poveste scrisă, reuşesc să-i cunosc destul de bine, să ştiu cum reacţionează în anumite situaţii. Magnific e atunci când mă surprind luându-şi existenţa pe cont propriu, obligându-mă să-i scriu altfel, evoluând total diferit decât mă aşteptam, capabili de nebunii mai mari. Trebuie să te aştepţi mereu la revolta celor pe care crezi că i-ai programat să se comporte într-un anume fel. E un dans în care niciodată nu ştii cu adevărat cine conduce.”
Într-o Românie în care dramaturgia ultimilor ani, ca să nu spun decenii, a fost și este mai degrabă neglijată de public și de teatre, de regizorii români care prea rar se încumetă să monteze un text al unui scriitor contemporan român, piesele lui Valentin Nicolau s-au jucat și se joacă în diverse teatre din București și din țară, având meritul și avantajul că nu sunt seci… că își asumă riscul de a spune povești cu și despre oameni. Și dacă suntem de acord că autobiografia sapă cărări adânci în textele tuturor scriitorilor, atunci nici teatrul lui Valentin Nicolau nu face excepție. S-a născut în prima zi de după ziua cea mai lungă din an, atunci când toate treptele au fost urcate și un moment, doar un singur moment, e liniște…
„Eşecul existenţei e să nu iubeşti în concret. Închiderea în sine duce la sinucidere sufletească. O îmbrăţişare e mai cuprinzătoare decât orice tratat de dragoste, e mai puternică decât orice cuvânt de iubire. Împărtăşirea înseamnă dezlegarea liberă a sinelui către celălalt, trecerea în tine a celuilalt. Oricât de desăvârşit ar fi cuvântul, el nu epuizează realitatea, cu atât mai puţin realitatea dramatică în care tăcerea depăşeşte umbra unui cuvânt nerostit.
Echilibrul dinamic dintre pelerinajul interior şi trăirea în comuniune, dintre regăsirea sinelui şi împărtăşirea lui cu celălalt îmi face sufletul transparent redându-mă mie şi lumii deopotrivă. Abia atunci când braţele mele întinse ca pe o cruce nevăzută află echilibrul, scriu aşa cum iubesc, fără efort.”
Print