E decembrie. Luna aceea din an când reclamele la Coca Cola ne arată cum sărbătorile vin precum camioanele cu sucuri şi odată cu ele se luminează feeric oraşe şi sate şi oamenii devin mai buni şi copiii mai fericiţi. Ce înseamnă o idee bună la timpul ei. Reclama de la Coca Cola şi ritmul sacadat pe care voci voioase ne spun în engleză sau română că „Ho-li-days are co-ming” sau „Vin, sărbătorile, vin” sunt semnalul de start al sezonului de cumpărături. Pardon. Al sezonului de sărbătoare. Doar că spiritul Crăciunului s-a alterat într-atât, încât aproape că nu mai ştim de ce şi cum sărbătorim. Ca orice praznic, se presupune că ar trebui să existe un ritual, un tipic; tradiţii, de exemplu. De la an la an constatăm că au devenit mai tradiţionale decât colindele aglomeraţia în trafic, cozile din hypermarketuri şi bătaia pe brazii de import.
Există manifestări artistice cu duiumul – de la scenele ridicate pe bani mulţi în mijlocul Târgurilor de Crăciun la scenele improvizate în grădiniţe, tot românul sărbătoreşte, de la mic la mare. În decembrie, parcă mai mult decât în tot anul ne simţim talentaţi. Mai punem un globuleţ în pom, mai îngânăm CD-ul cu Fuego. Iar dacă deschidem cutia Pandorei şi enumerăm pleiada de corifei ai Ajunului care întâmpină sărbătoarea la Sala Palatului lista se lungeşte de la an la an cu concerte şi mai extraordinare şi mai „la cererea publicului”. Cam aceeaşi lume vine şi să bată ritmul rock and roll cu Ştefan Bănică şi să încerce – a câta oară? – să descifreze tainele „lerului” cu Ştefan Hruşcă. De departe, însă, acelaşi susnumit Fuego e The master of Christmas – după ce străbate ţara în lung şi-n lat, pe diagonală şi chiar pe muchie să impulsioneze toată suflarea de mame să anine globuri în brad, fix pe 25, fix de Crăciun, umple Sala Mare de la TNB. Asta da performanţă; să ridici românul de la masa pe care a cumpărat-o o lună la cozi şi a gătit-o o săptămână încheiată, să îl convingi să renunţe la sarmale şi cozonac şi să vină la concert, doar Fuego putea realiza în ziua sfântă de Crăciun.
Dar dincolo de aceste mai mult sau mai puţin tradiţionale obiceiuri artistice de sfârşit de an, românul a dezvoltat un simptom personalizat la frig. Când gerul e mai ger, la fel cum lerul e ler, noi ieşim în stradă. Motivat, justificat, obligat-forţat de decizii şi sfidări repetate. Cuţitul ajunge parcă la os şi toate supărările de peste an răbufnesc în decembrie pe bulevarde şi străzi în scandări din ce în ce mai inspirate şi mai creative. Dar hazul de necaz nu mai ţine loc de decenţă şi normalitate pentru mult timp. Răguşim, obosim, ni se face frig. Decembrie e luna aceea din an în care de aproape 30 de ani vedem în paralel la televizor „Singur acasă” şi oameni în faţa tancurilor, ciuruiţi de gloanţe şi o execuţie necreştină. Suntem paradoxali, noi, poporul român. Avem şi umor şi răbdare, dar şi o doză de violenţă pe care tot încercăm să ne convingem să o temperăm mergând pe la biserici sau strângând din dinţi prin ţări străine. Ne obosim ca să avem ce să punem pe masă şi să uităm. Ne amorţim cu vin fiert iarna ca să nu ne aducem aminte cât de frig ne e şi la propriu şi la figurat. Şi o dăm pe glumă şi mai trece o zi şi o lună şi un an. Ş vine decembrie. Şi ninge. Şi, nu ştiu de ce, fulgii care cad ne şterg râsul de pe faţă şi ne pun ridurile încruntării pe frunţi. Unora dintre noi. Alţii continuă să bea vin fiert la târgurile de Crăciun.
Imaginile paradoxale ale acestor zile dintr-un decembrie 2017 haotic, inestetic şi eminamente trist în spatele zurgălăilor şi al serbărilor forţat-voioase, sunt cel mai bun mod de a ne uita sincer în oglindă. La distanţă de câteva străzi se „petrece româneşte” cu mici şi kurtos colaci, se strigă neputinţe şi revoltă, se plânge un Rege. Am sărbătorit cu fast o zi naţională care pentru cei mai mulţi a însemnat mini-vacanţă. Sărbătorim unirea şi suntem dezbinaţi. În cuget şi simţiri. Nici în faţa morţii unui simbol nu ştim cum să ne purtăm, nici în faţa minciunii nu ştim cum să reacţionăm, doar micul pe grătar ne ademeneşte pe toţi la fel. Cam pestriţă ne e realitatea. Şi sărbătorile la fel.
Print