Declan Donnellan: Suntem fascinaţi de violenţă

„Cheeck by jowl” se numeşte compania de teatru pe care regizorul de origine irlandeză Declan Donnellan o punea pe roate acum 30 de ani. Numele companiei poate să desemneze un ideal: foarte aproape, împreună. Despre această idee de a vieţui împreună cu celălalt, despre teatrul în care crede şi despre unele dintre cele mai noi spectacole ale lui, am discutat cu Declan Donnellan la Cluj, cu ocazia Festivalului Internaţional de Teatru Interferenţe, într-o după-amiază de decembrie, după ce, cu o seară înainte, spectacolul său „Ubu Rege” a primit de patru ori aplauzele în ritm alert ale publicului. Iar cine a fost măcar o dată în viaţă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj ştie că aplauzele în ritm alert nu-s lucru de lepădat. Sunt varianta ceva mai sobră şi elegantă a unor aplauze în picioare ale publicului bucureştean, mai vulcanic din fire…

Care a fost ideea de la care a plecat această montare cu accent pe grotesc a piesei „Ubu Rege”?

Abordarea mea este una complet non-academică, aş zice anti-academică, chiar, într-un fel, anti-intelectuală. Evident, am citit piesa… Pentru mine, cel mai important lucru este ca ceea ce vezi pe scenă să fie viu, nu să simţi că vezi o teorie expusă pe scenă. Este foarte greu să scrii despre viul din teatru. Pentru mine, cel mai important este ca atât „Ce păcat că-i curvă”, cât şi „Ubu Rege” să fie spectacole vii. Publicul este răpit de faptul că scena este vie. M-am străduit împreună cu actorii să facem un spectacol viu, modul meu de a vedea piesa, „citirea” piesei contează mai puţin. Ceea ce s-a întâmplat cu „Ubu Rege” a fost cam aşa: aveam un grup de opt actori din Paris cu care am format o echipă şi am montat „Andromaca”, piesa lui Racine. I-am iubit pe aceşti actori! Când proiectul s-a încheiat, ei mi-au propus să mă întorc pentru a lucra încă o piesă împreună. Eu şi Nick (scenograful) am petrecut mult timp citind, căutând piese, gândindu-ne ce s-ar potrivi cel mai bine pentru aceşti actori. Până la urmă, ne-am hotărât să facem „Ubu Rege”. Apoi, Alfred Jarry este foarte confuz. Opera sa este ambiguă. El zice că în „Ubu Rege” este vorba despre profesorul său. Dar eu, citind şi recitind, am înţeles că nu este vorba despre un profesor din generală. Este vorba despre o mamă şi un tată, despre căldura care se naşte din relaţia dintre un bărbat şi o femeie. Şi figura băiatului este foarte puternică. Este figura urii înfricoşătoare care poate exista în interiorul unei familii. Este un tabu să-ţi urăşti părinţii, mai ales să-ţi urăşti mama. Asta nu înseamnă că nu există momente când ne urâm părinţii. El a scris piesa imaginându-şi că scrie despre profesorul său şi asta e în regulă, asta a fost punctul declanşator al ficţiunii sale, dar este clar pentru mine că el a scris această piesă referindu-se la părinţii săi.

Trăim într-o lume în care violenţa este ţinută departe de străzi. Şi mă bucură acest fapt, îmi place să trăiesc într-o societate liniştită. Dar sunt foarte conştient că această civilizaţie căreia i-au trebuit mii de ani pentru a fi construită, nu are nevoie de mii de ani pentru a dispărea. Poate să se piardă într-o după-amiază. Dacă suntem atacaţi, dacă ne e foame, dacă familia ne este agresată, putem să devenim nişte Ubu foarte, foarte repede.

De ce aţi ales să montaţi „Ubu Rege” acum?

Asta e o întrebare bună. Pentru că într-adevăr aceşti oameni sunt foarte plictisitori, banali, egoişti. Ştii, dacă îţi văd cartea, ţi-ar lua-o. Dacă ţi-ar vedea ochelarii, ţi i-ar smulge, orice ai avea tu, ei şi-ar dori. Mâncarea pe care tu o mănânci, ei o vor. Ei vorbesc într-un anumit fel, foarte formal, se ascund în spatele aparenţelor, se înşală unii pe alţii, se schimbă mereu, sunt aproape ca nişte animale. Trebuie să fie plictisitori. Dar nu sunt, noi am fost interesaţi de ei. Când citim în ziar despre anumite crime, nu ne plictisim. Ne captează atenţia. Suntem fascinaţi de violenţă. Ceea ce vreau să spun e că suntem fascinaţi de familia Ubu pentru că îi avem în interiorul nostru. Majoritatea oamenilor cred că nu sunt cruzi, anumiţi oameni cred că ei nu pot fi cruzi, că ei nu sunt capabili de cruzime, dar asta e o nebunie, pentru că dacă cineva încearcă să-i facă rău copilului tău, tu îţi aperi copilul şi atunci chiar vei fi crud. Noi nu cunoaştem circumstanţele în care putem fi răi, dar sunt sigur că putem să fim foarte cruzi, dacă trebuie să fim. Ceea ce este în regulă, atâta timp cât recunoaştem acest lucru. Dar tindem să uităm de această latură a noastră şi asta e ceea ce ne face foarte periculoşi. Cred că atunci când uităm că avem o predispoziţie către violenţă, devenim foarte periculoşi. Trăim într-o lume în care violenţa este ţinută departe de străzi. Şi mă bucură acest fapt, îmi place să trăiesc într-o societate liniştită. Dar sunt foarte conştient că această civilizaţie căreia i-au trebuit mii de ani pentru a fi construită, nu are nevoie de mii de ani pentru a dispărea. Poate să se piardă într-o după-amiază. Dacă suntem atacaţi, dacă ne e foame, dacă familia ne este agresată, putem să devenim nişte Ubu foarte, foarte repede.

Și asta vă sperie?

Da, asta mă sperie. Sunt un om de teatru. Am lucruri care mă sperie. Şi atunci trebuie să mă caut. De ce mă sperie aceste lucruri? Şi cred că ceea ce ne sperie la familia Ubu nu sunt crizele, ci întoarcerea familiei Ubu la normalitate, când se aşază din nou la cină. Acesta este momentul care ne înfricoşează. Facem asta în viaţa de zi cu zi. Când ni se întâmplă tragedii teribile în viaţă, când ne moare un părinte, ieşim afară din spital şi vedem că se vând aceleaşi ziare, aceleaşi batoane de ciocolată, trec aceleaşi autobuze. Şi este aproape imoral. Mi se pare foarte interesant că, la sfârşitul piesei „Trei surori”, Olga îi spune Irinei un lucru şocant. Tuzenbach încă este cald, abia a fost împuşcat, iar Irina este pe punctul de a leşina pentru că tocmai i-a fost omorât mirele, şi sora ei îi spune: „Trebuie să plecăm”. Este teribil. Dar în acelaşi timp, este civilizat să te comporţi aşa. Pentru că civilizaţia mereu îţi şopteşte asta: trebuie să treci peste, trebuie să-ţi stăpâneşti emoţiile, viaţa merge înainte. Este interesant cum ni se spune mereu să mergem înainte. Şi trebuie să mergem înainte. Există o frumoasă poveste cu Niobe, ea plângea, pentru că îi fuseseră ucişi copiii şi la un moment dat a trebuit să se oprească din plâns, pentru că a trebuit să mănânce… Totuşi, există şi ceva absurd în această întoarcere la normalitate. Şi nu este întotdeauna încurajator. Oamenii se întorc la viaţa cotidiană ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi nimeni nu observă că se află pe Titanic.

Civilizaţia mereu îţi şopteşte asta: trebuie să treci peste, trebuie să-ţi stăpâneşti emoţiile, viaţa merge înainte. Există o frumoasă poveste cu Niobe, ea plângea, pentru că îi fuseseră ucişi copiii şi la un moment dat a trebuit să se oprească din plâns, pentru că a trebuit să mănânce… Totuşi, există şi ceva absurd în această întoarcere la normalitate. Şi nu este întotdeauna încurajator. Oamenii se întorc la viaţa cotidiană ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi nimeni nu observă că se află pe Titanic.

Cât timp vă trebuie pentru a construi un spectacol?

Șapte-opt săptămâni. Poate înainte avem două săptămâni de pregătire cu actorii. Într-un fel sau altul, spectacolul îşi conturează singur forma. Poate că nu arată aşa, dar tot ceea ce se vede, este descoperit pe scenă cu actorii, ceea ce vedeţi sunt, în mare parte, ideile actorilor. Mereu mă tem că nu o să ajungem acolo, la sfârşit. Mereu sunt înfricoşat că nu va merge, pentru că nu am o teorie clară, când începem ceva, niciodată nu ştiu dacă va fi bine sau nu, nu ştiu care va fi rezultatul, deci sunt destul de speriat.

Cum lucraţi cu actorii?

Este greu pentru mine să răspund în câteva propoziţii. Ţine de întregul proces de repetiţii. Nu este totul doar tehnică, ei muncesc foarte foarte mult. Şi încercăm lucruri diferite. Şi facem asta prin acțiune. Nu prin a vorbi despre lucruri. Avem puţină teorie. La „Ce păcat că-i curvă?” am început de la întrebarea: ce-i cu acest act al incestului? Giovanni zice că este un fapt revoluţionar, eu cred că nu, eu cred că este un fapt conservator, nouă ne este dat în sămânţa noastră să ne părăsim familia. Dar oamenii nu vor asta. Oamenii sunt speriaţi. Suntem împinşi să facem sex cu cineva de afară. Sexul trebuie să iasă afară din casă. Iar pentru a evita asta, trebuie să zici       „nu”, eu voi face sex în sânul familiei. Şi este foarte conservator. Este vorba despre a păstra lucrurile aşa cum sunt. Când am montat piesa prima dată – am montat-o de două ori, prima dată în anii 80, era vorba despre o iubire interzisă şi despre o societate masculinizată unde femeile erau victime ale bărbaţilor. Când m-am uitat din nou la piesă, am realizat cât de mult s-au schimbat lucrurile, moral şi social. Incestul este o idee rea şi va sfârşi prost. Până la urmă, să faci sex cu fratele tău, clar va sfârşi prost. În al doilea rând, în spectacol, chiar dacă bărbaţii le fac rău femeilor din piesă, toate femeile sunt puternice. Toate au luat decizia să trăiască relaţii de amor interzise, deci sunt pedepsite, dar există, chiar dacă au încălcat nişte legi. Sunt personaje puternice.

Fac teatru pentru că sunt o persoană singuratică şi pentru că îmi place să fiu alături de oameni, pentru că îmi oferă posibilitatea să împărtăşesc o formă de apropiere cu oamenii. Cred că fiinţele umane în general, mai ales în lumea civilizată burgheză, trăiesc destul de izolate în confortul lor burghez. Şi cred că este important să avem locuri unde să mergem şi să ne atingem, să fim prezenţi, să simţim lucrurile pe care le avem în comun care să aducă aminte că nu suntem singuri.

De ce faceţi teatru şi pentru cine?

Fac teatru pentru că sunt o persoană singuratică şi pentru că îmi place să fiu alături de oameni, pentru că îmi oferă posibilitatea să împărtăşesc o formă de apropiere cu oamenii. Cred că fiinţele umane în general, mai ales în lumea civilizată burgheză, trăiesc destul de izolate în confortul lor burghez. Şi cred că este important să avem locuri unde să mergem şi să ne atingem, să fim prezenţi, să simţim lucrurile pe care le avem în comun care să aducă aminte că nu suntem singuri.