Coproducție a celebrei trupe Cheek by Jowl din Marea Britanie și Teatrul Dramatic Pușkin de la Moscova, spectacolul „Măsură pentru măsură” de William Shakespeare, regizat de Declan Donnellan, a făcut parte din programul ediției din 2016 a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Prezent și el la această ediție a evenimentului, unde a susținut și un workshop, cunoscutul regizor care a înființat în urmă cu peste treizeci de ani Compania Cheek by Jowl a mărturisit de ce face teatru în continuare, cum îi privește pe clasici cu gândul permanent la prezent și la constantele ființei umane și cum se raportează acum la arta teatrului. Totul, într-o conferință susținută în cadrul festivalului.
„Noi nu spunem adevărul, noi creăm o iluzie”
Viața ne punem să facem selecții și există și în viața mea o mulțime de lucruri pe care nu le urmez. Cel mai important lucru la care nu trebuie să aspir este adevărul. Nu trebuie să spun niciodată adevărul și vă sfătuiesc să nu folosiți niciodată acest cuvânt în repetiții. Noi nu spunem adevărul, noi creăm o iluzie. Să-i lăsăm pe politicieni să spună adevărul și să suporte consecințele lui! Iluzia pe care noi o creăm trebuie să aibă viață, iar ce are viață e extraordinar de interesant. Dar, dacă încerci să faci ceva interesant, atunci acel ceva e mort! Are vreun sens? E vorba aici despre prioritate și succesiune.
Shakespeare le oferă oamenilor ocazia de a crea legăturii unii cu alții, de a stabili o relație artist-spectator într-un fel vital, ceea ce e foarte important. Ești în sala de repetiție și brusc irupe o clipă de viață. Se întâmplă însă foarte rar. Și nu sunt multe de spus. Pe de altă parte, dacă se vorbește mult despre ceva, acel ceva e probabil mort. Prea mult cuvinte sunt automat semn rău. După schimburi multe de cuvinte, începem să ne scufundăm…
„În teatru empatia e totul”
Nu trebuie să te pui pe tine însuți în centrul lucrurilor, tocmai ca să nu omori lucrurile. Când suntem atenți, permitem ca ce este în afara noastră să aibă o existență separată, ceea ce e foarte greu de făcut. De aceea alegem întotdeauna simpatia, și nu empatia. În 2016, în plină era a Internetului, trebuie să înțelegem că oamenii sunt altfel decât noi, dar sunt și ei tot ființe umane. Trebuie să-i vedem așa cum sunt. Iar când facem din noi înșine centrul ecuației e foarte periculos, căci devenim orbi și ratăm ceea ce ne așteptăm să vedem. Atenție înseamnă a-l vedea pe celălalt, care e altfel decât tine, și a-i da voie să aibă o viață. Când te faci centrul universului, te sperii. Când mă uit la celebrul desen în care Leonardo da Vinci a înfățișat omul, cred că încă suferim consecințele Renașterii, care ne-a învățat că omul e centrul universului. Iar asta nu e adevărat. Faci însă o groază de bani dacă le spui oamenilor că sunt centrul universului. Problema e că, spunându-le asta, îi omori. Un tânăr actor danez a venit la mine și mi-a povestit că nu reușește, că a fost și la Los Angeles, că la toate castingurile regizorii îi reproșează că nu are niciun secret ascuns în el și, dacă se poate, să-i dau un sfat despre acest secret. Evident, e o nebunie toată povestea. Evident, viața nu e așa și nu poți să-ți fabrici secrete. Problema e, desigur, să te conectezi la cealaltă lume, la ce nu e „tu”. Trebuie să lași viața să existe în afara ta, să fii curios în legătură cu alți oameni. De aceea e nevoie de empatie, și nu de simpatie, care pervertește și se asociază cu isteria: îmi placi pentru că ești exact ca mine. Empatia e un prieten mai bun pentru viața noastră, iar în teatru empatia e totul, pe când simpatia nu înseamnă nimic și e la fel de toxică precum heroina.
„Permanența mi-ar provoca anxietate”
Eu și partenerul meu cu care am început aventura Cheek by Jowl voiam să facem teatru. Studiam dreptul la Universitate, iar eu chiar am devenit avocat. Am vrut apoi să mă fac actor, dar mi-am găsit de lucru ca regizor, cu ajutor al unor actori care lucrau pe mai nimic. Trebuia să facem rost de fonduri și era foarte greu. Apoi, încetul cu încetul, oamenii au început să vadă ce facem, primeam deja invitații în străinătate după câțiva ani de la înființare. Și ce mult timp însemnau doi ani atunci! Numele companiei e o invenție care trimite la o legătură strânsă, intimă, cu publicul. Făceam rost de bani de oriunde se putea și jucam pe oriunde aveam chef. Și asta am făcut în continuare, preferând să mergem unde suntem invitați, nu să oferim teatru oamenilor dintr-un singur loc. Ceea ce, desigur, poate fi un trai precar, căci riști să nu ai mereu invitați. Dar noi suntem invitați încontinuu de ani buni. Permanența mi-ar provoca anxietate, mie plăcându-mi mult să mă mișc de aici acolo. Prefer să fiu o țintă în mișcare.
„Eu trebuie să văd personajele și situațiile independent”
De-a lungul anilor, m-am simțit foarte vinovat că nu pun în scenă piese noi. Ca homosexual, ar fi trebuit să montez texte gay, mai ales că există melodrame bune despre gay. Le-am citit, dar mi-am dat seama că nu pot să le montez. Apoi mi-a plăcut să fac „Îngeri în America” de Tony Kushner, o piesă politically correct, complexă, cu personaje adevărate și viață, dar asta a cam stricat lucrurile pentru mine, trebuie să recunosc, prin tridimensionalitatea pe care o propunea. Eu trebuie să văd personajele și situațiile independent. Observ că unii spun că ar vrea să fie regizori așa cum ar vrea să aibă un acvariu acasă. Cu scuzele de rigoare pentru cei care au așa ceva, dar mie mi se pare ceva care îți cam dă fiori, ceva care-ți creează senzația că poți controla vieți. Unii cred că asta face un regizor. Or, pentru mine, regizorul este cel care pune lucrurile pe roate, care are grijă ca elemente să aibă o viață independentă. Așa că nu suport piesele scriitorilor care vor să controleze tot. Când simt că ceva e controlat, n-aș vrea să fac parte din acel ceva.
„E bine că teatrul nu se transformă în propagandă”
Teatrul trebuie să fie deschis spre politică în sensul în care să putem explora empatic relațiile dintre oameni. Urăsc teatrul politic și orice formă politică de artă, căci astfel ea devine propagandă și e foarte plictisitoare. Când exprimi un punct de vedere politic, mai bine te faci politician sau preot, dar artă nu mai e. E bine că teatrul nu se transformă în propagandă. E important ca artistul să țină deschise canalele de comunicare, iar ființa umană să-și păstreze modestia.
„Pentru a merge înainte, trebuie să te întorci”
Ce mă face să merg mai departe este plăcerea de a sta cu oamenii, de a-i amuza, de a monta piese pentru ei. Sincer să fiu, nu știu exact de ce aleg o piesă. Pentru că mă solicită, mă provoacă, îmi oferă o călătorie minunată pe care să o fac împreună cu alți oameni și îmi va da posibilitatea unor noi experiențe umane. Cred că asta și caut. Și încă un lucru: piesa trebuie să vorbească și despre lucruri care sunt importante acum. Însă piesele cu adevărat mari sunt aproape întotdeauna despre prezent. Uneori resping piese pentru că nu văd de ce le-aș monta în momentul acela. Cred foarte tare în ideea aceea că, pentru a merge înainte, trebuie să te întorci. Îmi place să mă întorc în trecut ca să vorbesc despre prezent. Nu pot să explic de ce, poate fiindcă simt că astfel obțin cu adevărat permisiunea de a fi un intermediar. Nu mă interesează să mă întorc în trecut ca să scriu despre trecut. Nu istoria mă interesează, de fapt. Nu montez texte clasice pentru că sunt vechi și bune, ci pentru că sunt despre noi și despre viața noastră de acum, despre aspecte ale naturii umane care nu se vor schimba niciodată sau care, cel puțin până acum, nu s-au schimbat.
„Shakespeare e mare pentru că subminează întotdeauna ceea ce credem”
„Măsură pentru măsură” e o piesă extraordinară, cu scene incredibile, dar lumea uită! Există acolo o suită de trei scene, de exemplu, care se numără printre cele mai bune pe care le-a scris Shakespeare vreodată. Are și teme extraordinare – guvernarea și diverse aspecte ale ei. Cum guvernezi un stat? Cum te guvernezi pe tine însuți? Iată o oglindă între stat și om. Shakespeare folosește des această oglindă. Cum te raportezi la rău? Iată o altă temă. Cum administrezi ce nu-ți place în stat și, de asemenea, ce nu-ți place în tine însuți? Cum te ierți pe tine?
În fine, pentru mine cel mai important este lucrul următor, care ține de subversivitate: Shakespeare e mare pentru că subminează întotdeauna ce credem. Dacă ne uităm la Angelo, vedem că oamenii îl cred invariabil un politician corupt, care se dă om bun. Numai că percepția aceasta e greșită, iar adevărul e mult mai înfricoșător. De fapt, Angelo e pur tocmai pentru că e corupt. Shakespeare arată clar că puritatea e propria ei corupție. Ce înseamnă asta? Că, dacă ne credem foarte puri, dacă gândim că numai ceilalți au rele înlăuntrul lor, suntem foarte periculoși, fragili, și putem comite gesturi îngrozitoare. Altfel spus, ca să fii o ființă normală, fermecătoare, trebuie să vezi ce îți place la tine însuți, dar și ce-ți displace și să ai control asupra a ceea ce-ți displace. Ce nu ne place n-ar trebui să facem, însă trebuie să recunoaștem că sunt lucruri care nu ne plac la noi înșine. Angelo nu face asta și de aceea e corupt și primejdios în ochii celorlalți, pentru că nu se cunoaște pe sine.
„Oamenii sunt din ce în ce mai înfricoșați de intimitate și de legături intime”
Impresia mea este că trăim într-o lume în care oamenii sunt din ce în ce mai înfricoșați de intimitate și de legături intime, empatice. S-a văzut și la alegerile recente din Marea Britanie și SUA. O parte dintre alegători nu știu absolut nimic despre cealaltă parte a alegătorilor. Însă eu cred că legăturile intime sunt posibile dacă suntem empatici, dacă înțelegem că ceilalți sunt altfel decât noi. Eu mi-aș dori doar ca publicul să vină la spectacol să sărbătorească omenescul comun și spectatorii să se lase atinși în intimitatea lor de ceva ce se întâmplă pe scenă. E foarte simplu și mi se pare minunat să se întâmple așa. Nu afirm o viziune, deși tot ce fac are, bineînțeles, un fundal spiritual și politic. Eu cred că teatrul trebuie să fie despre oameni. E și despre politică, ceea ce e minunat, însă politica înseamnă oameni. Poate avea filozofie și teme filozofice, însă și acestea trăiesc prin oameni. Dacă nu e despre oameni, nu e teatru. Iar Shakespeare are ambiția aceasta minunată de a vorbi despre politica statului și politica sinelui, despre iubire și despre pierdere, care îl obsedează, așa cum îl obsedează și complexitatea spiritului uman, și ideea că oamenii sunt în esență actori și fiecare se joacă pe sine însuși. Ceea ce are el în comun cu Sofocle sau cu Cehov și ceea ce îl face mare este faptul că scrie despre oameni care se înșală pe ei înșiși și care folosesc și cuvinte absolut înșelătoare când vorbesc despre ei înșiși. Cuvintele acestea sunt deseori prostii, însă prostii fascinante, căci, ascultând ce prostii spun oamenii, aflăm foarte multe despre ei. Dacă ni se cere să spunem ceva despre noi înșine, e foarte probabil să nu vorbim coerent despre noi înșine. Dacă ești prezent însă, poți citi, dincolo de autodezamăgiri, cine suntem.
„Măsură pentru măsură” e un portret fantastic al sufletului omenesc. Mă intrigă, mă fascinează, mă înnebunește, mă copleșește, îmi taie respirația momentul când Isabella se întoarce spre Angelo și vorbește despre omul care „a îmbrăcat-o într-o scurtă autoritate”. Câtă profunzime în adjectivul „scurtă”! Shakespeare are această abilitate de a scoate mănușile, de a fi atât de direct și atât de intim. Există în piesă momente de reală sălbăticie, care spun foarte mult despre ființa umană. Vorbește însă și despre ce ne anume îi asigură transcendența: iertarea. „Măsură pentru măsură” ne duce direct în mijlocul sufletului omenesc. În ciuda tonului tragic, există ceva speranță pentru izbăvire și asta îmi place.
Print