Astăzi se vorbeşte cu uşurinţă despre libertate. Este invocată, strigată, clamată, revendicată şi, de fapt, violată în fiecare zi. Libertatea este, poate, cel mai relativ concept pe care îl mestecăm şi amestecăm fiecare dintre noi cu prea mare uşurinţă. Mulţi şi-au dat cu părerea despre ce înseamnă „a fi liber”. Puţini sunt liberi cu adevărat. Pentru că dincolo de libertatea garantată de lege, dincolo de libertatea de a gândi liber, dincolo de sloganuri şi deziderate sociale şi politice, mai există o libertate care nu are legătură nici cu lanţurile, nici cu normele strâmte; se numeşte alegere. E o probă serioasă la care nu primeşti note, nu eşti judecat, nu ai niciun public pe care să-l impresionezi. Doar pe tine însuţi. Pe tine trebuie să te convingi că acesta, şi nu altul e binele. Că asta îţi e voinţa. Iar nuanţele acestui soi de libertate sunt infinite. De la albul certitudinii la greşeala cea neagră ai de străbătut un ocean gri, zbuciumat de incertitudini. În el înotăm o viaţă întreagă şi mai furăm câte o gură de aer valurilor. Pe cei care ajung la mal în numim generic „fericiţi”.
Spectacolul „Fluturii sunt liberi” de Leonard Gershe, în regia lui Erwin Şimşensohn de la Teatrul Excelsior spune o astfel de poveste. Şi o face cu toată candoarea din lume. Este unul dintre acele spectacole care parcă te ţin de mână atâta timp cât stai în sală şi îţi însoţesc cu mult tact, atenţie şi bună-voinţă fiecare pas pe care îl faci în desfăşurarea întâmplărilor. E un spectacol ca un fotoliu în care te aşezi confortabil, culcuşit într-o pătură moale, cu o cană de ceai cald şi priveşti apusul într-o zi cu ninsoare. Pentru că are răbdare cu tine. E făcut pe-ndelete, cu un ritm temperat, care îţi dă voie să ieşi puţin din vacarmul realităţii care ţipă la tine continuu. Astăzi, când până şi poveştile trag de tine din toate părţile şi îţi provoacă simţurile şi te zgâlţâie în 6D şi parcă te grăbesc să le devorezi de pe ecrane de diferite mărimi, este incredibil de reconfortant să găseşti un spectacol care să aibă răbdare cu spectatorii săi.
Povestea lui Don cel orb care devine bărbat sub privirea mamei care vrea să întârzie această transformare inevitabilă şi care învaţă cum să îşi revendice acest statut de la Jill cea superficială şi grăbită să trăiască a devenit o declaraţie de independenţă general valabilă peste generaţii. Spiritul „flower power” din 1969 respiră şi azi în acest text, chiar dacă pletele şi cămăşile înflorate nu mai sunt neapărat un semn al libertăţii. O metaforă atât de simplă stă la baza uneia dintre cele mai montate piese de teatru – nu există piedici de netrecut atunci când vine vorba de libertate. Şi tocmai această metaforă se insinuează fără nicio ostentaţie în spectacolul de la Teatrul Excelsior. Aceasta este trărăsura lui cea mai clară: subtilitatea şi lejeritatea de a spune frumos o poveste. Fără artificii bombastice, fără epatări, fără invenţii abracadabrante. Simplu, foarte simplu. Iar în teatru simplul acesta este cel mai greu. Cu atât mai preţios cu cât este şi spectaculos. Cu multă atenţie pentru detaliile prin care se dezvoltă relaţiile între personaje, cu două momente parcă de stop-cadru care funcţionează ca balamale pentru acţiune – scena de amor suspendată parcă deasupra scenei, erotică, dar nu sexuală, ca un tablou în clar-obscur al iubirii pe dibuite şi scena de revoltă urlată în pernă, în genunchi şi în singurătate care i se opune perfect şi îi devine jumătate pentru întreg.
Iar pentru ca acest sentiment de aşezare, fluenţă şi rotunjime bine şlefuită a unui text ofertant să existe, este nevoie ca actorii, prin interpretarea lor, să ţină loc de năzbâtii scenice cu efect „wow”. Efectul este lacrima pe care o îneci în gât sau o laşi să se rostogolească discret pe obraz, odată cu zâmbetul pe care îl muşti. Apoi râzi din nou. Şi tot aşa până când te ridici să îi aplauzi din tot sufletul. Alex Călin este un Don surprinzător. Deloc fragil, deloc neajutorat, foarte şarmant, foarte sigur pe el, plin de umor optimism. Are nu doar aerul de „băiat bun”, ci şi statură de abia-devenit-bărbat. Înţelegi de ce are tot dreptul să fie liber. Pentru că, într-adevăr, este ceea ce se cheamă „un tânăr frumos şi liber”. Şi transmite acest sentiment cu lejeritate, fără să joace cartea orbirii. Candoarea sa şi simţul său ludic îţi vorbesc şi în locul privirii pe care o menţine fixă. Un actor ai cărui ochi sunt obligaţi să rămână muţi, dar care îşi „strigă” personajul prin atât de multe alte mijloace fără să devină strident este o bucurie. La fel şi interpretarea Ioanei Anastasia Anton care o face pe Jill şi răsfăţată, şi simpatică, şi zăpăcită, şi stângace în joaca de-a iubirea şi mofturoasă, şi foarte curioasă, şi rebelă, şi impertientă şi … o face să fie nu doar un personaj care îşi expune aceste trăsături, ci o fată care le conţine pe toate fără a le expune. O îndrăgeşti tocmai pentru că este atât de bogată în intenţii pe care le amestecă; bune intenţii şi mici maliţii, frici şi inconştienţa de a se arunca în gol tipică vârstei. Toate există într-o interpretare plină de nuanţe, de indicii, de mici ezitări plantate la locul precis, de tonul just găsit fiecărui raport cu partenerii. O bogăţie de personaj creat din mici explozii programate şi controlate de o energie interioară exuberantă.
Catrinel Dumitrescu este Doamna Baker – câte puţin din mama fiecăruia dintre noi. O femeie cât se poate de cool, sigură pe sine, care nu vrea nicio secundă să ne lase să îi vedem latura fragilă, pe care o descoperă doar atunci când e nevoie mai mult decât oricând să fie puternică pentru fiul ei. Este mama care fiecare femeie speră să devină – lucidă, gata să se pună pe sine pe locul doi de dragul copilului său, al cărui bine învaţă să îl ocrotească asemenea unui gardian de încredere fără a-l dicta egoist. Cu o prezenţă scenică foarte sigură pe sine, cu replici ironice spuse exact așa cum trebuie pentru a fi comice şi deloc demonstrative, cu grijă pentru parteneri şi cu o emoţie care clocoteşte pe interior şi se acumulează treptat pentru a izbucni în câteva gesturi, în câteva lacrimi şi cu un efect copleşitor pentru cei din sală. Şerban Gomoi este Ralph, „zmeul” care o tentează pe Jill cu farmec, şarm şi promisiuni. Este atât de antipatic cât să fie simpatic. Cu acea lejeritate forţată, stânjenit, jucând relaxarea, ezitant, mimând siguranţa de sine – un personaj care din câteva replici devine port-drapelul unei întregi mulţimi de bărbaţi tineri care se joacă de-a maturitatea.
„Fluturii sunt liberi” este un spectacol frumos. Şi nu doar estetic. Este un spectacol care îţi dă voie să iei o pauză din alergare. Şi să te gândeşti dacă nu cumva nu e nevoie să tot alergi. Poate că după ce ţi-ai strigat libertatea în plen, e timpul să închizi ochii şi să îţi revendici libertatea din întunericul pleoapelor închise. Şi apoi poţi zbura.
Teatrul Excelsior
„Fluturii sunt liberi” de Leonard Gershe
Traducerea: Eliza Șimșensohn
Regia: Erwin Șimșensohn
Scenografia: Iuliana Gherghescu
Light Design: Daniel Klinger
Distribuția:
Don – Alex Călin
Jill – Ioana Anastasia Anton
Doamna Baker – Catrinel Dumitrescu
Ralph – Șerban GomoiFoto: Adi Bulboacă
Print