Războiul este o constantă a istoriei. Planează deasupra realităţii până când se hotărăşte să plonjeze în mijlocul ei cu voluptate. Războiul e o necesitate ivită atunci când echilibrul devine insuportabil de stabil. Focare de război mocnesc continuu şi sunt activate la intervale bine cumpănite de Marele Păpuşar care ne dă voie să credem că suntem liberi. Un pumnal, un singur glonţ, o apăsare de buton… BUM! Lumea e foarte susceptibilă. Cu aceeaşi pasiune pe care o investim într-o banală ceartă casnică suntem gata să ne luptăm cu piepturile goale pentru… pentru ce, în definitiv? Câţi soldaţi, câţi voluntari, câţi tineri au plecat la război, oricare ar fi fost el, în numele unui ideal, doar pentu a muri întrebându-se „De ce?”. Oricât de absurd ar fi, războiul are o putere de seducţie fatală. Războiul este văr bun cu sirelene lui Homer, iar insula lui este lumea întreagă.
Farmecul, deloc discret, al războiului a mers mână în mână cu inspiraţia artistică. Încă de când şi-a exprimat pentru prima dată creativitatea, omul a ales să picteze pe pereţii peşterii sale scene de vânătoare. Probabil nu întâmplător. Poate cea mai importantă carte scrisă vreodată, „Iliada” are ca subiect… surpriză: războiul. Aşadar, nu este deloc nepotrivit ca Festivalul Internaţional de Teatru Cehov şi Festivalul Internaţional de la Edinburgh să realizeze o coproducţie împreună cu Soundrama Studio din Moscova pentru a sărbători 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial – „The War”, prezentat anul acesta în cadrul FNT pe Scena Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti.
Spectacolul semnat de regizorul Vladimir Pankov se află pe o graniţă foarte fină între teatru, muzică şi dans. Mai precis între dramă, operă rock şi imagini în mişcare. Demersul ar putea foarte uşor să devină o demonstraţie de tehnică şi virtuozitate care să impresioneze superficial publicul, fără consistenţă dramatică. Pentru a pleca la drum într-o asemenea călătorie artistică, având o miză deloc de neglijat, este nevoie de o structură care să suporte toată complexitatea angrenajului spectacular; şi anume scenariul. În cazul de faţă, trei texte au fost puse la temelie: romanul „Moartea unui erou” de Richard Aldington, scrierile lui Nikolai Gumilev „Însemnările unui ofiţer de cavalerie” şi „Iliada” lui Homer. Alegând să îşi construiască spectacolul într-un spirit oarecum brechtian, Vladimir Pankov ne spune de la început că George, eroul său, a murit pe front şi creează o conveţie uşor de acceptat: psihodrama – terapia jocului pe roluri. Între aceste coperte e loc destul pentru toată experienţa dezumanizantă a războiului.
Pornind în căutarea răspunsului la întrebarea: „De ce a murit George?” scenele de pe front sunt dublate de pasaje din „Iliada” care augmentează ideea de război perpetuu – nimic nu s-a schimbat de mii de ani. Părinţii îşi plâng la fel copiii, gloria este la fel de înşelătoare… Dacă în prima scenă „Iliada” era un pretext de dispută intelectuală purtată în jurul unui pian cu coadă între domni îmbrăcaţi în frac, având la braţ domnişoare elegante, până la final aceeaşi domni schimbă jobenul şi mănuşile albe cu mantale grele şi cizme, domnişoarele renunţă la dantelă pentru mătasea neagră a doliului şi se strâng cu toţi în jurul aceluiaşi pian cu coadă – un veritabil catafalc, într-o poză finală, cu chipurile uniformizate de măştile de gaze. Războiul nivelează conştiinţe şi suflete. Dacă George cel naiv porneşte la drum sedus de posibilitatea de a deveni un bărbat adevărat precum cei pe care i-a admirat din prima clipă într-un vagon de tren, până la final, după tranşee, frig, foame, boală, şrapnele şi gaz moartea nu mai are nevoie de explicaţii.
Imaginile create sunt cu atât mai puternice cu cât s-a folosit multiplicarea ca efect scenic: mantaua pe care o îmbracă soldatul e dublată de alte două care cad de la pod şi rămân suspendate pe umeraşele lor, pentru ca apoi o pădure de mantale să umple scena. Candelabrul masiv prăbuşit în scenă se înaltă şi pendulează ameninţător deasupra capetelor, trompetişti şi soprane sunt ridicaţi pe scripeţi şi acompaniază din aer drama protagonistului. Între două fuioare, firul vieţii este deşirat pe toată lungimea scenei şi tăiat sugestiv. Câteva vâsle negre şi lungi sunt folosite până la epuizare. Resursele de imaginaţie s-au ponderat şi au mizat pe câteva scene de efect. Regia muzicală semnată de Artem Kim şi Sergei Rodyukov este cea mai pregnantă componentă a acestui război transpus scenic – asurzitoare la un moment dat, cu multe sunete care se suprapun, un twister acustic care oferă magnificenţă fără a fi stridentă.
Poate cea mai sugestivă scenă din spectacol este cea a tăcerii. După ce o întreagă desfăşurare de forţe s-a consumat la temperaturi ridicate, George rămâne în mijlocul scenei într-un halo pătrat descris pe scândura scenei şi ne priveşte preţ de câteva zeci de secunde, câteva minute, poate. Iar ochii lui caută în sală speranţa de care se poate agăţa o zi în plus în tranşeele în care a rămas singur. O scenă mare, goală, un pătrat de lumină şi un bărbat care ne caută din spatele lentilelor ochelarilor – aşa arată războiul – un bărbat singur între cei mulţi, dezorientat, vulnerabil, în căutarea speranţei.
„The War” este un spectacol la scară mare – cu multe imagini frumoase, cu un univers sonor complex, cu o poveste greu de spus. Rămân cu filosofia din spatele poveştii, cu câteva flash-uri vizuale şi cu un singur of: dacă actorii ar fi apăsat cu mai puţină îndârjire pedala emfazei şi nu ar fi muşcat fiecare cuvânt în virtutea forţei lor slave, ar fi fost loc de mai multă emoţie. Câteva nuanţe şi mai multă adâncime în perspectivă – atât i-a lipsit „Război”-ului pentru a fi un mare spectacol.
Print